– Ce faci, domnule? strig eu de-a dreptul speriat. Şi deodată îl văd pe domnul Aurelian Lazăr cum tresare, parcă fusese surprins asupra unui act ruşinos, mirat şi el de gestul lui. Părea un om care, desi trebuia să fie atent la circulaţia de pe şosea, se gândise până atunci la cu totul altceva, cu totul străin de comenzile maşinii. Parcă avusese un moment când o scăpase de sub control.
Domnul Aurelian Lazăr apăsase brusc pe acceleraţie, într-un mod aproape ciudat, în tot cazul, destul de neaşteptat pentru mine şi aş putea spune şi nejustificat, având in vedere experienţa lui de care mă convinsesem de-a lungul timpului, reuşind să-mi provoace, pe lângă starea de panică, normală pentru orice individ aflat în situaţia mea şi un mic dezechilibru. Norocul meu că, din obişnuinţă, atunci când mă deplasez cu maşina altcuiva şi stau în faţă, mă ţin bine de mânerul de sus.
Continuam să-l privesc, deşi aş fi vrut să mai adaug ceva, în principiu de la oamenii instruiţi am anumite pretenţii, nu-mi plac glume de genul acesteia, dacă într-adevăr a fost vorba doar de o glumiţă, dar l-am văzut şofând in continuare atât de nevinovat, parcă nu se întâmplase nimic, că eram gata să izbucnesc în râs. Nu te puteai supăra pe domnul Aurelian  Lazăr sau supărarea nu putea ţine mai mult de două secunde. Era un tip dezarmant.
 – Mi se părea că şoseaua era destul de liberă, încercă el o tentativă de apărare după un timp. Mă gândeam că puteam rula mai repede! Adăugă apoi, ridicând totuşi puţin piciorul de pe acceleraţie, ceea ce-mi confirma, deşi nu mai era cazul, că avusesem dreptate. Iar el una gândea şi alta spunea, deşi nu cred că spera astfel  să  păcălească pe cineva. Probabil că, într-un anumit context, fusese marcat de o amintire. Mi-am dat seama mai târziu că avusesem dreptate.