Domnul Ics, vechi inspector guvernamental, tocmai se ridică pe la şapte din aşternuturi după care îşi privi într-un gest reflex ceasul, gata să întreprindă ritualul duşului matinal. Fiind posesorul unui fizic atletic, ca de rugbist, cu părul uşor grizonat, tuns perie, cu faţa gălbui-măslinie punctată de doi ochi negri ce păreau că pătrund miezul lucrurilor, era negreşit genul de bărbat care şi în ţinută de noapte emana o neştirbită încredere în sine venind dintr-o forţă interioară nativă.
Intră sub duş, regăsi senzaţia aceea de biciuire, de acupunctură lichidă, plăcută şi reconfortantă, îşi înfipse unghiile în creştetul capului năpădit de clăbuc, când, un zgomot ciudat, nemaiauzit în asemenea ocazie, ca de ecou rezonând de la occipital până la osul parietalului şi la tâmple, îl ţintui locului. Uimit, contrariat că organele trupului său ar putea să mai ascundă secrete nebănuite, opri apa şi îşi încordă auzul. Continuă să se frece pe cap, mai întâi cu mişcări precaute, apoi din ce în ce mai energic, însă faptul devenea tot mai clar: unghiile sale parcă zgâriau pereţii unei camere goale, acolo unde zgomotele nu se loveau de nimic.
Sigur, nu-i uşor lucru să te trezeşti peste noapte, aşa tam-nesam, cu un organ lipsă şi încă unul atât de important. Dar, cum se mişca cu dezinvoltură iar bănuielile, vagi, nerostite, nu puteau ţine loc de certitudine, ieşi de sub duş, e drept, un pic cam abătut, se îmbrăcă cu gesturile acelea descompuse, prevenitoare, ca ale omului ce vrea să treacă neobservat, inutile în fond căci locuia singur, închise uşa în urma sa la fel cum se îmbrăcase şi plecă la minister. Acolo avu parte de una din zilele acelea nesuferite, anoste, întocmai cum nu şi-ar fi dorit într-un asemenea moment. Semnă câteva hârtii într-o doară, fără să-şi arunce ochii pe ele, participă cu o detaşare vecină cu absenţa la teleconferinţa săptămânală.