Te voi regăsi într-o dimineaţă „nebună” de luni, eu pufăind dintr-o ţigară, tu scriind pe marginile universului numele meu.
Mai ştii? Cum ne ascundeam de toţi, ne tăvăleam în iarba de-un verde prea crud, desenam pe asfalt poveşti cu creta şi credeam în consistenţa visurilor? Pe-atunci aveai miros de Cat Stevens-Wild World, acum ori de câte ori ascult piesa îmi vine izul ăla miraculos de tine şi mă chinui să descifrez enigma, ce nume îţi purta pielea? De unde-mi puteam cumpăra şi eu, oare găseam la tarabe „piele cu miros de Cat Stevens, piele cu miros de Wild World, piele cu miros de el?” (Asta pentru că la tarabe găseşti orice.)
Te căutam prin colţuri de lume şi mă minunam de câte lumi găseam, aici lumea lui Marcel, dincolo lumea Maricicăi, ce mai! Atâtea lumi într-un singur univers, ori nu-i doar un singur univers. Universul meu, al tău, al fiecăruia. O harababură, mă pierdeam de toţi şi de toate şi rugam zeii încă neinventaţi să-mi dea şansa să-ţi mai vorbesc odată.
Număratul lumilor mă scotea din minţi, ori de câte ori paiul, căci aşa denumisem eu universul, o chestie mică în care intri şi te simţi ca-ntr-un palat, un pitic într-un bloc… mi se arăta paralel cu un altul. Al nostru se intersecta. Punctul ăla comun înceta să apară. Urlam şi nu mă auzeau. (Mă-ul constă în „ei”, în ceilalţi locuitori ai străzii C.)
Îmi amintesc de strada C. pe strada C. te-am cunoscut… Aveai părul brun şi mutră de tebecist. Nu erai frumos, însă mă atrăgeai aşa cum nimeni nu o mai făcuse. M-am apropiat şi am ascultat „vrei ceva”-ul ăla trântit, aşa entuziasmată…
Pare nebunesc, creasem o obsesie pentru tine. În fiecare dimineaţă mă trezeam şi alergam voioasă spre stada C. Stradă a viselor devenite realitate, stradă a speranţei, a iubirii. Stradă cu miros de benzină şi tutun prost. Plină de câini urâţi şi mâţe parşive, dar şi de tine, de privirea aia rece, adâncă, de îngheaţă orice atom din mine.
Te plăceam pentru că erai tot ce eu nu eram.
Mai ţii minte? Te-am făcut să-mi spui că mă iubeşti şi am fugit.
Era noapte, sub o lună palidă, lângă o statuie pe care nişte corbi îşi făceau siesta. Un cer sângeriu da să ne înghită, îl ţineai strâns la piept pe Kafka, tocmai terminasei Procesul, eu o ţineam pe Jane Austen şi ascultam, ca jamaicanul lui Marquez, zgomotul stelelor. Nici tu nu-l plăceai pe Marquez, aveam cel mai important lucru în comun, eram pretenţioşi când vine vorba de literatură, de muzică şi de oameni. Nu mă vedeam înconjurată de oameni plicticoşi cu care nu prea ai ce discuta, care-ţi dau dreptate şi nu te contrazic niciodată de teamă să nu te supere. Tu m-ai contrazis. De acord cădeam foarte rar, important într-o discuţie, cred eu, e să ai interes în orice dezbaţi şi faţă de persoana cu care o faci, când te limitezi eşuezi, d-asta credeam că discuţia cu tine era plăcută, nu aveam limite, puteam „crea” şi dezbate orice..
De ce-am fugit s-ar întreba unii… Pentru că îmi era frică, trebuia să vină şi vremea când chipul ori tot ce ţine de fiinţa mea să te plictisească. Îmi era frică de mine. De reacţiile mele prosteşti, copilăroase.
Acum, ajunsă la stadiul în care nimeni nu mai prezintă vreun interes. Cea mai mare teamă a mea a devenit reală, tot ce vreau e să stau în braţele tale uscăţive, să prindem împreună răsăritul şi să te miros. Îmi place să te miros. Aş putea să-ţi sorb întreaga viaţă, printr-un singur por.