CERTIFICATUL

Ieri dimineaţă, pe la zece…
Ieri?!… Totuşi, parcă n-a fost ieri… Ieri, alaltăieri… Fir-ar să fie, uite, încurc deja zilele! Ei şi? Mare pagubă! Oricum, pentru mine, ordinea zilelor nu mai contează. Aşa că mă întorc şi zic: ieri dimineaţă, pe la zece, m-am prezentat la Primărie să-mi ridic certificatul…  
Şirul zilelor nu mai contează, aşa e, dar rânduiala cuvintelor da, ea trebuie stăpânită, orice-ar fi. Doar că, uneori, ca şi când ar fi lipite sau cusute unele de altele, cuvintele îşi fac de cap, vin fără să le chemi, îşi iau singure zborul, mânate, desigur, de puterea tiranică a obişnuinţei… Adineauri, bunăoară, era cât pe-aci să rostesc ce nici nu gândeam, cum că m-aş fi prezentat la Primărie, dar nu oricum, ci în carne şi oase. Grozav! Nu numai că ar fi vorbit gura fără mine, dar pentru starea mea actuală aceasta ar fi fost pur şi simplu o exprimare lipsită de noimă, o aiureală!
– Cam târziu, cetăţene, cam târziu, m-a apostrofat omul din spatele ghişeului. Avea o voce spartă, noduroasă. Nu mi-a aruncat nici măcar o privire, de aceea a trebuit să presupun că ştia sau, mai bine spus, simţea că sunt acolo.
Masa de lucru îi era luminată de o lampă cu tub de neon suspendată de tavan prin intermediul unei tije metalice. Pe masă erau îngrămădite mai multe hârtii şi dosare, iar ceva mai în mijloc se aflau monitorul şi tastatura unui computer. Lângă monitor – un suport pentru pixuri şi creioane colorate. Din felul în care îşi tot muta privirea când spre stânga, când spre dreapta, am dedus că funcţionarul opera un transfer de date. Ce puteam să fac? Nu-mi rămânea decât să aştept cuminte până când operaţiunea va fi fost dusă la bun sfârşit.