Golful psihic

Măria alerga pe malul Dunării. Îi plăcea să alerge ca o apucată vara pe ploaie. Sunt Maria…
Nu-i venea să creadă ce a ajuns. Mare artistă. Mare spioancă. Mare curvă de lux. Ea cu sânii ei pisiceşti şi cu bulanele ei butucănoase. Trebuie să trag aer în piept şi să mă păstrez a dracu’. Cel mai surprinzător compliment l-a primit de la un ţigan bătrân, care a venit pe jos de la Nehoiu la Bucureşti ca să o vadă în carne şi oase. I-a spus cu lacrimi în ochi:
– Fata mea! De când te-am auzit la difuzor nu mai am linişte. E o vorbă la noi ţiganii… Tu eşti d-a noastră, nu?! întreabă ţiganul ca să se asigure.
– Sunt! Cum să nu fiu, unchiule? răspunde ea mândră.
– Fata mea… Ai nişte coaie-n gât, de nu s-a mai pomenit!
Mai pe româneşte asta înseamnă că avea o voce divină. Măriei i s-au arcuit sprâncenele, şi aşa arcuite, şi i-au dat lacrimile.
Măria era ceea ce acum s-ar numi o femeie sătulă. Avusese tot felul de amanţi de lux: evrei şcoliţi, mici de statură, al căror păr brun parcă fugea de pe scalp şi creştea tot mai abundent în urechile lor clăpăuge, bolşevici pistruiaţi care mai mult o muşcau decât o regulau, englezi rânjiţi care beau până ce alcoolul le ţâşnea pe rect cu tot cu cheaguri de sânge, nemţi specializaţi în tehnica limbii, miniştrii care o puneau să-i calce cu tălpile pe spinare, capi ai serviciilor speciale româneşti care o îmbătau şi o iubeau apoi în cada plină cu lapte proaspăt de vacă. Măriei îi plăcea la nebunie să soarbă smântâna de la suprafaţă.