Nu se luminase bine de ziuă când Miron s-a trezit şi a ieşit din casă. Era un început urât de primăvară în care ploua fără întrerupere până la refuzul închipuirii.
Din claia de fân mai rămăsese un singur picior, iarba nu creştea din cauza frigului, carnea porcului era pe terminate, porumbul şi grâul de abia dacă mai puteau scoate ochii unui chior. Numai cu lemnele părea să fie bine, iar dacă s-ar fi terminat cele din obor, pădurea era aproape. Satul acesta fusese pus poate tocmai în inima ei pentru ca sărăcia să nu poată fi absolută. Acestea erau gândurile lui Miron, dar pădurea se subţiase mult, cărările s-au lărgit până au devenit adevărate drumuri, unde şi unde se vedeau mari oaze de lumină ale ogoarelor.
Miron, ca şi alţii, făcea parte din tagma oamenilor care trăiau din trecut, fără să recunoască realitatea ucigătoare a oraşelor care se întinseseră tentacular peste tot, fără să vrea să vadă fumul fabricilor, fără să-şi dea seama că pădurea, ca element al naturii, dispare câte puţin în fiecare zi. El se gândea doar la soarele fierbinte al verii, la mustul ierbii prelins pe tăişul coasei şi îşi ignora sărăcia ca un mare senior. Poate şi de aceea n-a văzut sau n-a vrut să vadă la început nimic pe grămada de bălegar din faţa şoprului. Numai când s-a dus să arunce în grămadă balegile, şi chiar le-a aruncat peste ceva, a auzit un geamăt care nu semăna cu nimic omenesc. Spaima lui a fost atât de mare, încât a luat-o la fugă strigând: hoţii! Nu l-a auzit nimeni atunci aşa că, tremurând, a ocolit casa, s-a apropiat cu teamă de spatele şoprului, de unde a lut furca de fier.