Uşile de sticlă se dădură la o parte lăsând să se vadă un coridor larg, pe care trecea încoace şi-ncolo un şuvoi de lume. Radu rămase pentru câteva clipe dezorientat, neştiind ce să facă. În faţa lui, inşi singuri sau însoţiţi împingeau nişte cărucioare pe care tronau bagaje. Văzuse şirul de cărucioare goale care aşteptau înaintea uşilor automate şi pentru o fracţiune de secundă se întrebase dacă sunt gratis sau nu şi se hotărâse că oricum nu avea nici o importanţă. Avea şi el bagaje, dar era obişnuit să le care, iar intrând era oricum prea preocupat de ce va găsi dincolo de uşi şi dacă se va descurca.
 Nu mai fusese în nici un aeroport şi i se părea un lux extraordinar, dar şi o aventură. Încercă să se dumirească ce are de făcut urmărindu-i pe cei care treceau pe lângă el. Erau detaşaţi şi gălăgioşi cu toţii, femei, bărbaţi şi copii. Remarcă un cuplu în vârstă care rămăsese în mijlocul incintei, privind în dreapta şi-n stânga. Îi văzu apoi îndreptându-se spre un şir de televizoare mari pe care scria „departs” şi „arrivés” şi ştiu imediat că acolo trebuie să privească şi el.
 Înţelese că trebuia să caute zborul cu care urma să plece, erau toate acolo în ordine, până aproape de ora care îl interesa pe el. Pentru Bucarest nu era nici unul şi privind monitorul avu o strângere de inimă. Logica îi spunea că este prea devreme, dar teama că a greşit terminalul şi nu este unde trebuie nu-i dădea pace. „Je ne trouve pas mon vol, a qui je peux m’informer?” Bătrânica de lângă el părea de treabă, îi aducea vag aminte de bunica lui. Îi aruncă o privire uşor amuzată şi îl lămuri politicoasă. Pe monitor va apărea tot: terminalul, unde se face depunerea bagajelor, poarta de îmbarcare dar cu trei ore înainte de zbor. „Vous etes arrivé trop tôt” .
Se simţi jenat căci îşi imagină că vor râde pe seama lui, dar cei doi începură să povestească între ei că şi lor li se întâmplase, dar mai bine să ajungi mai devreme, iar uneori, cu grevele care nu se mai opresc, nu poţi să ai nici o garanţie că pleci la ora care trebuie. Îi zâmbeau frumos de parcă nimic nu era mai important decât să-l încurajeze, iar el se simţea şi mai mizerabil pentru că tipii, e drept, ceva mai tineri, pe care îi cunoscuse în ultima vreme nu dăduseră nici un semn că le-ar păsa de el.
 Bătrâneii ăştia parcă erau din altă lume, căci el ştia ce este politeţea, doar trăise atâta amar de luni la Paris şi dincolo de zâmbetul profesional găsise mereu un zid de netrecut. Era pentru prima oară când cineva era cald cu el, dar nu ştia de ce asta îl făcea să fie stânjenit. Aruncă un „merçi infiniment” şi se depărtă.
 Avea timp să se dumirească. Din loc în loc erau fotolii pe aceeaşi parte cu uşile automate, iar pe partea cealaltă nişte intrări la care stăteau înşiruiţi călătorii sau cafenele la care alţii sporovăiau. Între cele două zone continuau să circule gălăgioşi cei cu cărucioare.
Făcea, fără să-şi dea seama, aceleaşi gesturi, mecanic. Se aşeza, pentru ca peste câteva minute să se ridice, cu tot cu bagaje, pentru a privi monitoarele. Când în sfârşit apăru numele Bucureştiului şi ora, se simţi ceva mai liniştit şi se încolonă pentru controlul paşaportului la intrarea al cărei număr îl văzuse scris pe ecran.
 De fiecare dată când la trecerile de frontieră i se verificau actele avea o emoţie pe care nu şi-o putea înfrânge şi se întreba dacă va rămâne aşa toată viaţa. Nici acum nodul din gât nu-i dădea pace deşi vameşul părea plictisit şi ştampila documentele cu un sictir fără seamăn. Radu îşi puse ca toată lumea bagajul pe banda rulantă care îl ducea spre aparatele de verificare şi se lăsă controlat de dispozitivul electronic.
De partea cealaltă încăperea fără sfârşit era o combinaţie de util şi civilizat. Altădată, la începutul şederii lui departe de casă, ar fi spus că este elegant, căci în zona asta a aeroportului totul era strălucitor: magazine şi cafenele alternau cu ghişeele pentru depunerea bagajelor.
Se obişnuise însă demult cu ambianţa marilor centre comerciale, în care păşise la început cu veneraţia intrării într-un muzeu. Într-o vreme nu avea nevoie să facă mici cumpărături pentru a intra. Era doar curios, dornic să vadă tot, chiar dacă aproape nimic nu-i era accesibil. Asta a fost la început. Apoi a fost prins de vâltoarea vieţii şi prea obosit în week-end pentru a se mai bucura de lumea magazinelor, ce-i păruse mirifică la venirea sa din Est.
Se simţea mai degajat. În fond sentimentul ăsta apare mereu când te mai obişnuieşti cu ceva. Nu mai avea bagaje, avea timp să hoinărească. Intră într-un magazin de parfumuri. Marile firme erau afişate în ordine alfabetică. Se gândi că sigur trebuie să vină o vreme în care să cumpere de aici cadouri pentru cei de acasă. Pulveriza parfumul din testere pe dreptunghiurile de hârtie, le mirosea, ca şi cum nu se putea decide. Când ajunse la Hugo Boss, cu un gest firesc, centră jetul de parfum pe gât. Sentimentul de jenă se risipi când văzu nişte doamne bine îmbrăcate machindu-se gros în faţa oglinzii sub privirea aprobatoare a vânzătoarei. Acasă o astfel de atitudine ar fi părut inadmisibilă.
 Se gândi la cadourile pentru ai casei. De la Giga, un magazin ceva în genul Tati, cu de toate la preţuri mici. Ştia că indiferent ce va aduce va fi considerat extraordinar. Ai lui îi duceau atât de mult dorul încât amplificau tot ceea ce era legat de el, chiar şi suferinţa. Într-un fel însă erau mulţumiţi, se lăudau cu el şi cu tot ce făcea. Erau bucuroşi că începuse să se descurce şi nu mai trebuia să-i dea bani.
Un fel de-a zice, pentru că sigur la plecare îi vor da, pe furiş, fiecare câte ceva. Şi mama şi tata şi bunicul care oricum nu mai era la curent cu valoarea banilor şi credea că îl îmbogăţeşte. O să-i dea şi o listă de medicamente de care auzise el că s-ar găsi acolo. Noroc cu mama care va observa tot, ca totdeauna. Ea va avea grijă să caute acasă tot ce i se năzare bunicului. Şi noroc că bunicul mai şi uită.
Surâdea amuzat la gândul celor de acasă. În faţă o fată îmbrăcată neglijent îi zâmbi şi ea. Se întoarse şi o urmări cu privirea. Avea un fund bombat care se profila obraznic prin pantalonii care îi atârnau pe şolduri. „E o modă absolut aiurea, ce dracu’ or vedea fetele la ea!”
Un grup de tineri stăteau aşezaţi turceşte pe podea. Alţii lângă ei, tot pe jos, se sprijineau pe rucsacuri. „Cred că atunci când o să reuşesc să mă conving să stau pe jos ca ei, o să fiu de-al lor.” E drept că era curat, aşa cum nu era nicăieri pe jos acasă. Îşi aminti că tot aşa stăteau şi în parcuri, pe asfalt, sau pe trepte, cu o indiferenţă totală vizavi de turul pantalonilor. „Ce naiba ne împiedică, ce e în educaţia noastră, că n-am văzut nici un român pe jos?!” Se gândi că şi copiii mici sunt lăsaţi să şteargă podeaua metroului fără a fi băgaţi prea mult în seamă. „Mama m-ar certa şi acum! La naiba, suntem prea crispaţi. Ei n-au nici-o treabă, sunt fireşti şi se bucură de orice clipă.”
Ca să-i treacă timpul Radu încercă să-şi imagineze care este naţionalitatea celor cu care se intersecta. „Să vedem dacă are vreunul faţă de est european”. Ştia că nu îmbrăcămintea este un criteriu căci de multe ori văzuse conaţionali mai bine îmbrăcaţi ca mulţi dintre vestici, cu o eleganţă căutată, poate doar faţa să-i trădeze, sau gesturile. Îşi fixa ţintele spunându-şi „ăştia sunt italieni” şi-i aştepta să treacă pe lângă el ca să audă o frântură de frază. Parcursese tot terminalul de câteva ori pentru că timpul nu-l presa şi în cele din urmă se hotărî să treacă dincolo de poarta înscrisă pe tichetul de îmbarcare, aşa cum de altfel îi spusese zâmbind şi funcţionara de la ghişeul unde-i fuseseră preluate bagajele.
Mai trecu o dată prin controlul electronic şi se trezi într-o incintă plină de fotolii. Toţi cei de acolo urmau să plece cu acelaşi avion ca şi el. Parcurse rapid figurile celor din jurul lui, dar nimeni nu era cunoscut. Se bucură să audă vorbind româneşte. Ceva mai încolo de el un bărbat cu pălărie neagră mare stătea tolănit lângă două femei acoperite de aur, cu fuste largi, mamă şi fiică, care-şi verificau pungile mari pline de cumpărături din aeroport. Se vedea de la o poştă că sunt ţigani bogaţi.
 Îi privea amuzat pentru că ţigani vedea doar în metrou, cerşind, şi de regulă se ferea să-i bage în seamă. Nu avea nimic împotriva lor, dar nici o simpatie deosebită, îl deranja însă când se făceau comentarii despre ei, confundându-i cu românii. Îşi amintea doar că în copilărie bunica îl ameninţa că dacă nu este cuminte o să-l ia ţiganii şi nu avea voie să hoinărească prin cartier. Era doar o spaimă ca multe altele, nimic adevărat, dar copilăria lui era plină de poveşti şi lucruri incerte.
Radu îşi luă câteva ziare din cele oferite de aeroport şi se aşeză într-un fotoliu. Alături, doi tineri discutau aprins. Se întrerupseră pentru o clipă privindu-l, îi privi şi el dar nu se cunoşteau şi el se adânci în citirea presei.
– Ce dracu’ vor ăştia de la mine nu ştiu. Se cred şmecheri da’ nici cu mine nu le merge. Ce, bă, eu sunt prost să spun ce vor ei?
– Asta e, dacă ai luat mălai de la ei!
– Bă, una-i una şi alta-i alta. Eu n-am rămas dator niciodată, mă, da’ ăştia mă vor slugă pe viaţă. S-o creadă ei că este aşa. Am şi eu demnitatea mea, nu slugăresc la infinit. Am plătit, mă, destul. Gata. S-a terminat.
Pentru o clipă nu-i mai auzi. Răsfoi ziarele să-şi facă o idee de ce scriau şi se hotărî să lase cititul pentru avion. Avea un soi de agitaţie pe care ar fi vrut s-o mascheze, căci îi era groază să creadă cineva că îl emoţionează plecarea. Nu se putea hotărî ce să facă. Privi roată încercând să vadă dacă celorlalţi le pasă vreun pic sau sunt la primul zbor ca el. „Toţi se comportă cum trebuie, doar eu mă agit ca un tâmpit, ce naiba că am trecut prin atâtea în ultima vreme!” Fata din faţa lui era delicată şi avea o faţă luminoasă. Stătea impasibilă într-un fotoliu departe de tot ce era în jur. Nici nu citea, dar nici nu privea în jur. Părea detaşată.
Cuplul aşezat pe stânga era adâncit într-o conversaţie aprinsă. Aproape li se atingeau frunţile, dar zgomotul vocilor nu răzbătea până la Radu. Câţiva păreau oameni de afaceri importanţi. Trenciurile elegante atârnau peste bagajele de mână, iar ei degajaţi răsfoiau plictisiţi reviste colorate, lucioase. „O lume pestriţă, dar se vede că toţi sunt mai săltaţi decât cei care circulă cu autobuzul.” Ce diferenţă era în raport cu cei pe care şi-i amintea din călătoriile lui dinspre şi spre ţară.
Zilele în care stătea nemişcat, aproape anchilozat în fotoliu, în autocarul care rula aproape non stop aveau un miros de salam şi brânză din sandvişuri la pachet. Pauzele erau rare, în parcări, cu cozi nesfârşite la WC şi cu ţigările devorate de călătorii fumători împătimiţi. Peisajele se derulau rapid, dar el niciodată nu mai avea puterea să se bucure de ele.
În spate, genunchii vecinului îl înghionteau dureros. Se vorbea de bani, de paritatea leu-dolar, de cei care vor aştepta în staţia terminus, se comentau trecerile prin vamă, vameşii fuseseră unii băgăcioşi, alţii indiferenţi, dar aproape toţi cu un aer de superioritate. Se legau prietenii între cei mai tineri care nu se mai vedeau apoi niciodată. Se iscau dispute. Cei bătrâni îi obrăzniceau pe cei tineri. Totul era extrem de important şi nesemnificativ în acelaşi timp pentru că fiecare judeca mereu cu măsura lui, niciodată comparabilă cu a celorlalţi. Şi la final sosirea.
Nu numai cei mai în vârstă ci şi tinerii erau obosiţi, nu mai erau capabili să lege o conversaţie, nici măcar o ceartă. Mormanul de bagaje trona pe trotuar, după ce şoferii le puseseră alan-dala, cu dispreţ, cu nepăsare. Unii erau aşteptaţi, alţii nu şi aveau un soi de tristeţe fără margini la gândul căratului geamantanelor prin staţiile etajate de metrou dar şi un soi de mulţumire că totul s-a terminat cu bine.
De fiecare dată când ajunsese acasă, în ţară, mimase fericirea. În primele clipe chiar era fericit. Îl inunda un fel de căldură când vedea şi simţea trupurile celor dragi, pentru ca nu după multă vreme să remarce gropile din asfalt şi gunoaiele. Dinspre geamurile deschise şi uşi răzbătea uneori, în scara blocului unde locuia sau în cartier, în peregrinările lui, câte un damf de prăjeală care îl umplea de greaţă.
Pe stradă privirile îi erau atrase de hainele ponosite, gulerele roase şi pungile pe care trecătorii le purtau invariabil cu ei. Se vorbea tare, se înjura fără perdea şi toţi păreau grăbiţi, de parcă pierdeau ceva important. Făcea mereu comparaţii cu atmosfera calmă a străzilor de „dincolo” şi uneori se simţea stingherit. Ar fi fost fericit să-i poată avea cu el acolo pe oamenii deosebiţi, rude şi prieteni la care ţinea, dar asta nu se putea şi era permanent chinuit de alegerea pe care o are de făcut. „Să trăiesc clipa şi o să mai văd ce o să mai fie” îşi spunea la fiecare venire acasă.
„Embarquement pour Bucarest a la porte B28” îi răsună în urechi. Ceilalţi începuseră să se aşeze unul în spatele altuia şi prezentau tichetele de îmbarcare. Fata din faţa lui mirosea plăcut.
Îşi găsi locul ajutat de o stewardesă. Fu amuzat să constate că cei doi şmecheri, pe care îi catalogase aşa surprinzându-le un crâmpei de convorbire, stăteau pe dreapta lui. Era despărţit de ei doar de culoar iar fata cea drăguţă era pe stânga aproape de geam. Între ea şi el era un domn solid care nu părea că are loc suficient.
– Bă, ce frumuseţi re-eşapate au la compania asta!
Radu surâse auzind comentariul pentru, că era exact ceea ce gândea şi el. Mitul cu stewardesele superbe i se risipise dintr-o dată. Erau doar nişte doamne îngrijite de aproape 40 de ani. „Poate doar la compania asta, că sunt biletele mai ieftine”, îşi spuse.
Frânturi din conversaţia celor doi răzbăteau până la el.
– Să nu se pună şefu’ cu mine, că mai ştim şi noi câte ceva. Când m-o plăti cum a promis, trec la faza a doua. Până atunci nu mişc un deget.
– Costi, eu zic să-ţi vezi de treabă, că ştii ce-a păţit Suru. Poate te trezeşti unde s-a trezit el.
– Fricos eşti, mă! Dacă aş fi fost eu ca tine, mă lăsam de meserie!
Domnul cel rotofei se frichinea în scaun. Braţele i se revărsau pe marginea fotoliului, depăşindu-l. Din când în când se ştergea cu batista pe frunte, pentru ca mai apoi cotul lui să-şi reia locul aproape de burta lui Radu. Se revărsă spre dreapta, apropiindu-şi buzele de urechea lui:
– N-ai vrea mătăluţă să facem schimb de locuri, că aş avea mai mult spaţiu lângă culoar. Spuse apoi mai tare:
– O cam deranjez pe domnişoara asta frumoasă.
Dinspre geam veni un gest de negare cu degetul însoţit de un „nu” aproape neauzit.
Radu se ridică şi-l lăsă să treacă, gândindu-se că e chiar cum nu se poate mai bine. În următoarele minute vecinul se linişti ca prin farmec, ba chiar închise ochii pentru ca apoi să se audă un şuierat uşor de persoană aţipită. Doar când i se aduse tava cu mâncare deschise ochii şi refuză cu o voce uşor râgâită.
Radu şi fata îşi zâmbiră complice.
– Pare bun ce este aici, nu? Da’ mai întâi să mă prezint: Radu Istrati.
– Rudă cu Panait Istrati? râse fata.
– Nu, nici pomeneală, dar oricum mi-a folosit numele, că unii au mai auzit. Şi se pronunţă uşor în franceză şi cred că sunt de-al lor.
– Eu sunt Mara Zamfirescu. Nume greu de pronunţat, noroc cu prenumele, că are rezonanţă de revoluţie franceză.
„E simpatică şi isteaţă”.

(fragment din romanul cu acelaşi titlu,
în curs de apariţie)