„La vârsta mea pot fi oricând
          suspendat din real”
 
O poezie „fără gesturi mari”, notificând – aproape ceremonios – insignifianţa şi umilinţa, slăbiciunile „formei umane” (incapabilă însă de indiferenţă monadică) propune, cu tenacitate monocordă, Constantin Abăluţă, interesat de lumea din afară (obiectuală), dar şi de „reflexele altor fiinţe” (mici). Poetul s-ar vrea un „fir de praf în văzduh”, pierdut într-o beatudinală uitare de sine. Singur „în mijlocul vălmăşugului” ar dori să prindă „sensul volatil al lucrurilor”, captiv al unui oblomovism „aspirând clipa ca un asasin”. Plictiseala covârşitoare, melancolia insidioasă îl invită la un descriptivism plat: „eu o să scriu despre o ploaie mică”, zice acest cronicar fidel, inventariind cu minuţie cele din jur, ascultând ceaţa sau apa curgând la baie, privind „golul oraşului” ori scaunul din mijlocul drumului. A nu face nimic – pare a fi deviza acestui erou liric (substituibil), tentat, totuşi, de numere de scamatorie (a face „să apară şi să dispară obiectele”; vezi Umbre în realitatea imediată). Plimbăreţ pe „bulevadrul norilor”, invocă (enunţiativ-constatativ) oglinda, calendarul, creanga copacului etc. Are cultul obiectelor, e atras de numeroase detalii, explorează banalitatea ca observator pasiv, dar solitar: „ca şi când aş fi prieten cu toate lucrurile/ aşa sunt de singur”. Deprimat, exasperat, claustrat, îşi deplânge asceza: „am obosit de stat prin camere reci/ unde-ţi auzi respiraţia ticăind ca protozoarele/ mărilor primare”. Încercările (repetate) de „a nu face nimic” îi întreţin teama de sine şi frica de cuvinte, cultivând un minimalism la limita absurdului. Spectaculos însă, Constantin Abăluţă se regenerează tocmai ca mărturisitor: fie că e vorba de musca Josefina (captivă între geamuri „ca un sfinx”), fie că descrie drumul furnicilor din casa mătuşii ori pasărea invizibilă din pod, poetul, mimând amnezia, anonimatul (amestecându-se în mulţime) ori retragerea („ecoul străzilor” îi ţiuie în minte) îşi reprimă orice gest grandilocvent.