Un „martor” cordial: Marcel Mureşeanu

Cu recentele Boeme (Boehms / Bohemes / Boémiennes), adunate într-un splendid (din toate punctele de vedere) volum ivit la Cluj-Napoca (Casa cărţii de ştiinţă, 2010), beneficiind de ilustraţiile Irinei Petraş, Marcel Mureşeanu ne reaminteşte că Poezia poate fi „o abaţie pustie”; dar, atenţie, „de îndată ce calcă pe dalele ei/ cel chemat, ea se reface/ mai strălucitoare decât a fost înainte!” Or, negreşit, poetul clujean este, şi el, un chemat. Mai mult, aflat într-o „prodigioasă expansiune” (nota Petru Poantă), dar îmbrăţişând, cu un tonic zâmbet moralizator, aceeaşi meditaţie calmă, îngrijorată, fără accese panicarde însă, ci doritoare de a afla tâlcurile ascunse „după natura lucrurilor”, Marcel Mureşeanu îşi continuă aventura lirică. Revenit în urbe în 1997, după un lung şi rodnic „exil” bucovinean, şi-a oferit, nu demult, un impozant şi elegant op (510 p.), adunând Poeme scrise pe parcursul a patru decenii (1968-2008). Volumul cu pricina, ivit tot sub sigla Casei Cărţii de Ştiinţă (Cluj-Napoca, 2008) beneficia de o densă Prefaţă a Irinei Petraş, cea care, risipind observaţii subtile, i-a asigurat – mărturiseşte – de lungă vreme o temeinică „escortă”. Totuşi, cea mai exactă „definiţie” a poetului, mereu dezinvolt şi generos, aparţine, credem, lui N. Turtureanu. Aşadar, Marcel Mureşeanu ar fi un „miniaturist ironic şi sentimental”, zicea poetul ieşean, străin de orice gravitate morocănoasă chiar dacă, vai, „locuit de moarte”. Un Înscris, asigurându-ne că ar lăsa „totul Poeziei”, vădeşte, în faţa timpului care (ne) „se macină”, că această condiţie de martor-spectator îi provoacă o „exuberanţă sfâşietoare” fără a-i slei ingenuitatea interogativă. Un imaginar ludic, aşadar, apt de „rupturi”, cu finaluri-surpriză, înscenând fastuoase desolemnizări probează capacitatea pontoasă de a se bucura şi de a inventa hazos. Doritor „să băsnească”, el, mucalitul autor, se caută fără istov. Fiindcă: „Mereu voi vorbi despre mine/ ca despre un necunoscut”. Mai ales că – suntem preveniţi – poznaşul poet întreţine „o relaţie complexă” cu propriu-i trecut. Iar fiorul thanatic, insinuat în colecţia de crochiuri ale vieţii banale, chiar „relansator al vieţii” fiind (cum notează Irina Petraş), chiar supus unui tratament „crengist” intervine ameninţător, anunţând alarma, implicit „mica parte nescrisă”. Deşi mâna „prinde puterea/ de-a scrie mai departe…”. Şăgalnic-sentimental, inventiv-jucăuş, construindu-şi discursul pe temelia paradoxului, reciclând – cu o privire demistificatoare – „poezia faptului banal” şi gustând nostimada înscenărilor, autorul se dedă la delicioase jocuri lexicale. Dincolo de această dezinvoltură, probată în atâtea rânduri, ludismul său, pus „pe poante”, îşi asumă, spuneam, condiţia de martor. Altfel spus, irizările ironice nu refuză tuşa gravă, strecurată cu umor livresc şi nici maniera parodică, scutită de angoase prin avalanşa vorbelor „în doi peri”, cu apetit sapienţial. Dacă la începuturi, după etapa poeziei pentru cei mici, Marcel Mureşeanu părea interesat de reverii ruraliste, mângâiate de un sentimentalism bucolic, ulterior, printr-un lejer „efort de adaptare” (sesizase L. Ulici), el încearcă, cultivând o „destăinuire potolită” să propună chiar o ontofanie (cf. Dan Mănucă). Volumele din urmă poartă mai apăsat umbra thanaticului. Evident, poetul n-a abandonat scrisul în răspăr, gata să ne propună, făcându-ne cu ochiul, o istorioară. Tonul, dincolo de apetitul disimulant, e însă altul. „Vine vremea ruinelor” – ne anunţă, în treacăt, poetul şi constată că, la momentul fatidic, părăsim „o lume fioroasă” fără a ne fi dumirit ce este viaţa. Probabil, doar o lungă pregătire (v. Exerciţii de noapte). Ca în excepţionala Scară la cer, aflând că „lumea se ţine într-o lacrimă”. Nu e vorba, totuşi, de „o descoperire recentă”.
Fiindcă în pofida exploziilor ludice, a tratamentului ironic (şi, mai cu seamă, autoironic), poetul crede în „fondul sentimental”. În realitate, acuză „ora de fier a insomniei”, ştie că noaptea va şterge „metaforele moarte”; aşteaptă „clipa iluminării deşarte”, contemplă, e atins de reculegere. O ironie cordială, s-a observat, îmbrăţişează acest concret revărsat care deconspiră o memorie (colectivă) fabuloasă; deşi, să reţinem, poetul avertizează că „plouă cu uitare”. Erudiţia vieţii nu produce sâmburi uscaţi, stafidind textul; cenzura afectivă, micile cruzimi nu anulează o sensibilitate interogativă, mobilă, căutându-se neistovit în registrul altei expresivităţi. Este aici, poate, şi răsfrângerea dilemelor omului postmodern care, înotând în eclectism, seamănă la tot pasul – spun teoreticienii – o veselă confuzie. Dar poetul nostru este cumpănit, calcă gospodăreşte pe drumul său şi îşi ascunde (ne previne) „glanda lacrimală a acestui topos”; este, în aceeaşi măsură, o sensibilitate mobilă, permeabilă la impulsuri culturale, încât nu-şi refuză reciclarea expresivităţii. Pe deasupra acestei disponibilităţi, concretul rămâne „uimitor de puternic” (D.R. Popescu), „marile nimicuri” îşi spun povestea, „treburile zilnice” confiscă scenariul liric. Identificăm aici un efort recuperator, uşor calofil; dar inundaţia amănuntelor, epicizând fluxul liric nu poartă spre cititor ecoul unor negre şi neistovite lamentări. Dimpotrivă, împins de un demon ghiduş, Marcel Mureşeanu îşi îngăduie mici cruzimi, purcede la simpatice înscenări, estompând conflictul dintre fondul sentimental (mereu decent) şi forma ironică (ţinută în frâu). El contemplă cu autoironie aventura scrisului. Ar vrea, parcă, altceva (mai serios), denunţă inutilitatea victoriilor, recunoaşte chinul scriitoricesc („numai rupeam din mine câte-o bucată”); şi, bineînţeles, recunoaşte acum, când „toate se rostogolesc” şi „mi-e negru de pajişte trupul”, ameninţarea sfârşitului, „frica de Paradis”. Fără a pierde însă din umorul ironic, fără a uita să mimeze şi să mineze protocolul, fără a fi înşfăcat de gheara lacomă a anxietăţii. Adică la mare distanţă de acel debut „tribunist” (decembrie, 1957) şi de cel editorial, în colecţia „Luceafărul” (Pe adresa copilăriei, 1969).
Totuşi, să nu înţelegem de aici că Marcel Mureşeanu s-ar fi despărţit prin Călător în insomnii (1991) de „zvăpăiata de lume”. El aruncă o privire în peisaj, biciuind fugitiv năravurile şi moravurile, subminează Erosul flagelând clişeele („Sunt a ta fregată gânguritoare”) dar recunoaşte declinul („sângele fuge din inima mea”; v. Trâmbiţe strâmte), încearcă să ia pulsul Istoriei. Poemele sale scurte oscilează între armonia spectrală (ca în Depresie), pusă sub stăpânirea glacialităţii şi caruselul cromatic, acum în „aerul lăcrămos” al urbanului (Oraş în Ardeal). Poetul are un „trecut de vânzare” (Citate) şi, în acelaşi timp, îl şi inventează (Citeam o scrisoare), alungând nostalgiile paradisiace deoarece aşteaptă „vestea cea rea”. Plutim în echivoc, dialogul curge într-o imprecizie regizată, lângă „râuri de inutilităţi”, acceptând la tot pasul corective. Un vers decupat din Reţetă de pişcoturi dezvăluie „un suflet aşa-şi-aşa”; poetul ne vorbeşte „când de pe Lună, când dintr-un sat”, cutreierat de un discret fior nostalgic, iute reprimat (fără a stărui, în termeni blagieni, asupra „sufletului satului”), corectând timidul impuls romantic, tăvălind – în schimb – versul în acidul ironiei. O muzică rece învăluie aceste poeme scurte în care autorul contemplă şi se contemplă, deloc narcisiac, cumva desprins de sine, privind cu ochi străin, necucerit de spectacolul interiorităţii; o poezie ţinută sub control, cordială, totuşi, înfrânându-şi ţipătul vital, evitând – deopotrivă – marile tensiuni şi marile căderi, egală cu sine, jucăuşă, salvată, curios, tocmai prin fantezism ironic. Pe deasupra, ca admirabil mediator, Marcel Mureşeanu veghează şi intervine, cu poveţe şi pilde, ca turbulenţele vieţii literare să nu degenereze; stingând focarele, cordialul poet cultivă o diplomaţie rar de aflat într-o lume asaltată de ură şi invidie. Încă un motiv de a ne bucura de prezenţa sa pacifistă.
Să transcriem, în final, un poem (al 22-lea din cele treizeci şi trei strânse în volum), definind condiţia poetului – „arheolog al nopţii”, cel care, în timpul zilei, evident, „prinde fluturi”: „Când îl trezeşte cineva, cade/ de pe streaşina valului şi moare!/ Dar cine să-l trezească dacă nimeni nu-l vede/ şi toţi se tem că ar putea exista?” În frământata noastră viaţă literară, măcinată – spuneam – de atâtea războaie inutile, Marcel Mureşeanu există ca o prezenţă stenică.