La rădăcinile fiinţei – GHEORGHE PITUŢ                             

Anual, la Beiuş, se consumă câte o nouă ediţie a festivalului-concurs de poezie „Gheorghe Pituţ”. Cumva în declin, manifestarea mai trezeşte, totuşi, interes. Poetul merită însă, indiscutabil, această atenţie glazurată festivist în spaţiul natal iar discursul său liric pare „mai actual decât al congenerilor săi”, cum opina, în a sa voluminoasă Panoramă, regretatul Marin Mincu. Când intra, „venit din păduri”, pe Poarta cetăţii (volum apărut în 1966), Gh. Pituţ îşi mărturisea răspicat şi orgolios filiera transilvană, blazonul rural, biograficul fiind „absorbit” în text iar gravitatea apartenenţei, cu aură eticistă, fiind clamată repetitiv. Evident, astfel de motive recurente, poetica expresionistă, folclorismul şi blagianismul l-au marcat definitiv pe poetul pornit în aflarea „sunetului originar”, răsfoind „cartea naturii” şi înviorând – nota Ştefan Augustin Doinaş – lirismul de concepţie. O coborâre la „puterile primare”, în preajma izvoarelor telurice, văzând în sat o vatră cosmică, asigură regenerarea celor care, „smulşi din părinţi”, dezrădăcinaţi, acuză, strigător-deceptiv, „de pe muntele Datoriei”, uitata cutumă morală. Încearcă, aşadar, să-şi redescopere rădăcinile fiinţei, să-şi alunge spaimele provocate de reificare, de „răul secolului”, de invazia întunericului. O lume în destrămare, asaltată de „puhoaiele materiei”, bântuită de „viscole negre”, în care chiar Dumnezeu „rugineşte/ în cuibul nepăsării” – iată peisajul propus cu tuşe neoexpresioniste de poetul care îşi pune speranţa în căutare. Fiindcă lumea, aflăm, este „darul gândurilor bune”. Chiar dacă „suntem strălucitori şi efemeri ca florile neantului”.