După ultima premieră – sau întâia din această stagiune, Teatrul „Alexandru Davila” se află tot într-o situaţie echivocă. Vorba vorbei: cu un picior în groapă şi cu un picior pe mal. Groapa în care i-a dat brânci, ca multor altor instituţii şi factori de cultură, actuala guvernare.
Dar pe care mal? Pe cel de dincolo, pe cel de dincoace? Sare din gropniţă sau cade în ea? Aceasta este marea întrebare. Imaginea trebuie clarificată de urgenţă, pentru că situaţia nu poate rămâne într-o permanentă confuzie. Se va salva şi de data acesta? Depinde numai de el! Orice semnal SOS rămâne zadarnic de aici înainte, nimeni nu ştie pentru câtă vreme. Puterea de azi rămâne surdă la asemenea apeluri. Şi cum să nu fie aşa, când chiar de acolo vine porunca de înmormântare a culturii.
Teatrul din Piteşti a mai trecut prin momente critice. Înfiinţat în primii ani după război, fusese găzduit într-un stabiliment deasupra Băii Comunale. Aburi pe scenă, pereţii uzi, cu igrasie. Dar, a jucat în acele condiţii fără mofturi.
A trecut şi prin pericole de explozie, datorită răbufnirilor din interior sau de implozie, din motive de acalmie. Luptă pentru conducere, bătălie pe roluri, invidii, reclamaţii, delaţiuni, demascări, abuzuri, preferinţe, dictatură, corupţie – dacă nu în bani, cu alte oferte sau impuneri… În cealaltă extremă, o stare de lehamite, de pasivitate, de dezinteres…
Iar presiunea din afară era şi mai devastatoare. Repertorii impuse, spectacole festive şi omagiale, cenzura necruţătoare, vizionări de aprobare la care reprezentantul partidului avea cuvântul hotărâtor, angajări de personal supuse aprobării „organului politic” sau făcute la recomandări ce nu puteau fi refuzate, turnee prin cămine culturale neîncălzite şi cu scene improvizate, prin cluburi şi în hale industriale, în aer liber, pe la monumente sau pe şantiere. Arta făcea parte din ideologie, artiştii fiind consideraţi propagandişti şi agitatori…