A optsprezecea ediţie a târgului de carte Le Printemps du Livre desfăşurată la Montaigu între 21 si 23 aprilie a făcut, în sfârşit, cunoştinţă cu literatura română. Peste 200 de scriitori francezi, editori şi librari, dar în special cei 30.000 de vizitatori au putut-o astfel întâlni pe Gabriela Adameşteanu, unic scriitor român invitat. Gabriela Adameşteanu a lansat excelenta sa Dimineaţă pierdută tradusă la Gallimard în noiembrie trecut.

Ca în fiecare primavară, aşteptam cu nerăbdare inaugurarea târgului de carte Le Printemps du Livre. Pentru provinciala care sunt, e o ocazie unică de a întâlni scriitori contemporani de succes, de a putea discuta câteva minute cu autorii mei preferaţi. Şi nu sunt singura. Dacă Primăvara cărţii atrage, în trei zile, aproximativ 30.000 de vizitatori, e pentru că numeroşi sunt cititorii care, ca şi mine, preferă să cumpere o carte direct din mâna autorului. Mi-l închipui greu pe Proust în spatele standului cu cărţi, pierzând timpul la discuţii cu cititori mai mult sau mai puţin (mai degrabă) cultivaţi. Dar astăzi, într-o ţară în care se publică zilnic mii de cărţi, scriitorii au nevoie să vină în întâmpinarea publicului pentru a se face cunoscuţi sau pur şi simplu a aminti că există. Fără pretenţii. Fără orgolii. Şi bucuroşi că în fond părăsesc turnul lor de fildeş parizian şi află ce cred cititorii lor despre ei. Acestea-mi erau gândurile când am pătruns în acest efemer templu al cărţii în sâmbăta Paştelui. În spatele unui stand, Gabriela Adameşteanu… De cinci ani vin în fiecare primăvară la Montaigu şi pentru prima dată întâlnesc un scriitor român! Pe Gabriela Adameşteanu, pe care atât o admiram în anii studenţiei mele la Bucureşti!
Iată ce mi-a spus, pe fugă, la un colţ de masă, ea răcită, eu însărcinată în opt luni:

– Gabriela Adameşteanu, sunteţi invitată azi ca unic scriitor român la târgul de carte Le Printemps du Livre. E primul salon internaţional la care participaţi?
– Ca invitată, da. Prima mea carte tradusă într-o limbă occidentală, Une Matinée perdue (Dimineaţa pierdută) n-are decât şase luni.

– Care sunt primele impresii?
– Văd pentru prima dată fotografiile autorilor şi mă uimeşte mai ales prezenţa aproape continuă a acestora lângă cărţile lor. Publicitatea autorului este esenţială pentru cumpărarea cărţii şi noi nu o facem destul.

– După cum mi-aţi mărturisit, tocmai aţi publicat traducerea Dimineţii pierdute la faimoasa editură Gallimard. Pentru cei care nu-şi mai amintesc povestea cărţii, cum aţi reuşit să o publicati în ’84, cum aţi cunoscut-o pe Monica Lovinescu?
– Dimineaţa pierdută este a treia mea carte. Eram considerată până atunci „o tânără speranţă”. Nicolae Manolescu a făcut o cronică foarte bună în România literară, iar Monica Lovinescu o cronică entuziastă, deşi nu mă cunoştea.

– Cum aţi reuşit să convingeţi editura Gallimard pentru traducere?
– Am avut noroc şi am fost perseverentă. Aveam deja două referate bune şi recomandarea fiicei lui Eugen Ionesco, Marie-France Ionesco, a fost decisivă.

– E greu pentru un scriitor român să publice în străinătate?
– Este, din experienţa mea, foarte greu. Contează mult cartea, traducătorul…

– Ştiu că acţiunile dumneavoastră în străinătate  vin nu din egoismul scriitorului în căutare de succes, ci din dorinţa dvs. profundă de a face cunoscută cultura română în Europa. Vi s-a spus deja ca sunteţi o excelentă ambasadoare a României?
– Cred că orice autor român care a scris o carte bună este un ambasador al României mai bun decât mulţi ambasadori. Dar orice scriitor (inclusiv eu) se gândeşte mai întâi la el, pe urmă la cultura română.

– Şi acum, puţină nostalgie: ce amintiri vă leagă de Piteşti, oraşul copilăriei dumneavoastră?
– Părinţii mei, fireşte, viaţa lor acolo, dificilă, dramatică. Şi scurtă. Nu sunt nostalgică, scriitorii îşi consumă nostalgia în scris.

– De când v-am întâlnit, mă tot gândesc la Bucureşti, la farmecul prăfuit al acestui oraş atât de interesant la începutul secolului. Suntem două generaţii diferite, ca vârstă şi ca lume, dvs. – studentă în anii de teroare comunistă, eu – în anii noii libertăţi. Cum aţi descrie Bucureştiul – de atunci şi de acum – în câteva cuvinte?
– Este, ca şi România, un oraş de contraste pe care trebuie să îl iubeşti ca să îi descoperi frumuseţea şi să îi accepţi urâţenia. Eu am avut din copilărie ideea că trebuie să ajung în el, pentru că mama mea, bucureşteancă prin naştere şi familie, şi-a dorit să se întoarcă. Din păcate, întoarcerea ei acolo, fără tatăl meu, a fost amară.

– Sunteţi redactorul-şef al revistei Bucureştiul cultural. Ce ambiţii aveţi cu această revistă?
– Bucureştiul cultural ar putea avea ambiţii mult mai mari decât să fie suplimentul literar al revistei 22. Dar deocamdată eu mă mulţumesc cu acest statut al său, pentru că m-am întors la literatură.

– Proiecte pentru anii viitori…
– Lucrez la un roman numit Provizorat, pe care sper să îl pot publica în 2007. Aş vrea ca Dimineaţa pierdută sa fie publicată şi în alte limbi, la fel Întâlnirea (recent publicată în Bulgaria). Pe urmă voi termina un volum memorialistic. Pot vorbi despre aceste lucruri fiindcă lucrez la ele; sper să mi se dea şansa să le termin.

– Sfârşim podul între România şi Franţa aici. Care sunt autorii dvs. francezi preferaţi ?
– Proust, Balzac, Flaubert, Sthendal, Maupassant (am tradus un roman al lui şi unul al lui H. Brianciotti)…

Bilanţ al târgului pentru mine: o mare bucurie,  de a o întâlni pe Gabriela Adameşteanu, şi o mare tristeţe: aceea de a vedea că astăzi cultura română este necunoscută în Franţa. De România nu se ştie, la nivelul popular, decât de Ceauşescu şi ţiganii hoţi din supermarketuri. Nici măcar scriitorii francezi nu ştiu nimic despre noi. I-am întrebat pe câţiva dintre cei prezenţi la târg:

* Dacă vă spun România, care e primul lucru/imagine care vă vine în minte?
Janine Boissard (preşedinta de onoare a târgului, autoare a peste treizeci de cărţi şi adaptări pentru televiziune şi cinema): Eliberarea României a fost o imensă bucurie pentru mine, imaginile nu erau uşor de văzut, dar acest suflu de libertate… Asta nu înseamnă că totul s-a rezolvat imediat, dar pentru mine a fost o mare bucurie.
Catherine Paysan (autoare cu nenumărate premii literare „la activ”): Prima imagine e aceea a unei ţări nu prea norocoase, ca majoritatea ţărilor din zonă; o efervescenţă culturală, dar şi un loc de perpetue invazii.
Emanuelle de Boysson (critic literar, ziarist şi autoare de romane de succes): Prima imagine… Ceauşescu, oroarea regimului său; România este pentru mine simbolul unei ţări care a suferit enorm.
Michel Ragon (autodidact, scriitor, poet, critic de artă): Primul lucru la care mă gândesc e Ionesco. Sau, nu, mai degrabă Panait Istrati, un scriitor excelent, pe care îl ador.

*  Îmi puteţi cita un artist român?
La această întrebare în afară de Michel Ragon nimeni n-a ştiut să răspundă spontan. Toţi îmi cereau să le citez nume. Şi bineînteles că auziseră de Cioran, Ionesco, Istrati, Virgil Gheorghiu, Brâncuşi… E trist.

*  În România admirăm adesea efervescenţa culturală franceză. Cum se manifestă viaţa literară, mai există cenacluri literare, de exemplu?
Janine Boissard: Întâlnirile dintre autori au loc azi doar la târgurile de carte, numeroase; ele au înlocuit cenaclurile literare.
Catherine Paysan: Nu, nu mai există cenacluri. Dramatic e că nu se vorbeşte de literatură, se copiază. Există azi o dictatură intelectuală extrem de dură: moda mediatică hotărăşte despre cine/ce trebuie vorbit sau nu. Ziariştii şi marketingul dau tonul.
Emmanuelle de Boysson: Viaţa literară se concentrează în jurul târgurilor de carte, a premiilor, unde se reuneşte frecvent toată această mică lume literară pariziană. Destul de snob, dar asta e.
Michel Ragon: Cenaclurile au dispărut. Viaţa literară e azi foarte dispersată, mai exista grupuri „de afinităţi”, dar nu precum cel al realiştilor, de exemplu, în jurul lui Flaubert, Maupassant, al fraţilor Goncourt.

*  În această avalanşă de volume editate zilnic în Franţa, e greu să fii scriitor azi?
Janine Boissard: Îngrozitor de greu! În Franţa cei care vând azi şi sunt publicaţi foarte uşor sunt cântăreţii cu biografii incendiare, noile vedete de telerealitate care-şi povestesc viaţa sexuală, în genere toţi cei care scârmă în groapa de gunoi a sentimentelor, nu scriitorii. Mai mult de jumătate din ce se publică azi n-are nici o legătură cu literatura.
Catherine Paysan: Bineînţeles că e greu, căci suntem pierduţi în „avalanşă”. Eu scriu de 45 de ani şi până acum vreo douăzeci de ani o carte se publica la un tiraj de 40-50.000 de exemplare. Azi dacă eşti publicat la 10.000 e minunat. Azi aveţi chiar reproşuri dacă scriem prea bine, dacă nu se citeşte uşor şi repede cartea. Cititorul de azi e complet pasiv, citeşte ce e la modă, ce a văzut la televizor. Dar a citi o carte e mult mai complex decât a privi o emisiune de varietăţi la televizor: trebuie să „intri” în carte, e nevoie de un efort creativ din partea cititorului. Asta e demodat azi, se pare.
Emmanuelle de Boysson: E foarte greu, mai ales când nu eşti un scriitor cunoscut, pentru tinerii chiar foarte talentaţi de exemplu.
Michel Ragon: Nu ştiu dacă se publică aşa de mult azi. Se pare că se publicau tot atât de multe cărţi în secolul al XIX-lea. Dar cum majoritatea scriitorilor publicaţi atunci au fost uitaţi, ni se pare că erau mai puţini. Azi „aglomeraţia” la publicat e nefastă scriitorilor, e adevărat, e nefastă şi librarilor. Ideal ar fi să fim singuri.

*  Care sunt autorii dvs. preferaţi? Şi dintre contemporani?
Janine Boissard: Prefer autorii americani. O literatură vastă precum  peisajul american. În ceea ce-i priveşte pe contemporani… sunt obligată să mă gândesc, n-am nici o „dragoste”… Nu, nu cred să existe un mare scriitor francez azi.
Catherine Paysan: Recitesc des, cu aceeaşi plăcere, nuvelele lui Cehov. Între autorii contemporani, Sophie Germain. Şi un scriitor foarte bun, dar aproape necunoscut, Daniel Bollinger.
Emmanuelle de Boysson: Sthendal, Proust. Azi: Olivier Adam, Philippe Claudel, Olivier Dubois, Richard Millet.
Michel Ragon: Jean-Jacques Rousseau. Azi: Michel Chaillou, Admid Malouff.