În vara anului 1989, când nimeni nu mai avea viitor, ne plimbam, Tudor Ţopa şi cu mine, pe Calea Moşilor. De unde veneam, încotro ne duceam, cine putea să ştie? Ne plimbam pe sub pântecul unui animal gâfâitor. Copacii de pe marginea trotuarului erau tineri. Ne-am aşezat la o masă pusă afară, la una din acele berării care pe atunci avea doar bere, în momentul acela, azi, nu ieri, şi nu mâine. Tudor Ţopa avea părul zburlit, care-i dădea aerul unui dirijor nebun. Mi-aduc aminte perfect despre ce vorbeam. El despre rugăciunea Tatăl Nostru şi eu despre Mozart. Nu invers, cum ar fi fost firesc. Zicea că în această rugăciune scurtă ceea ce uimitor e totalitatea, tot ce e se poate cere e cerut. Mozart, pentru mine, era un copil pre-tragic, era veselia de dinainte de încheierea sărbătorii, de dinaintea răsturnării categorice a lui Hoelderlin şi a tragicului beethovenian. Cu puţin timp înainte.
 Dar mai schimbam, în folosul conversaţiei. Îi dădusem informaţia că într-o versiune mai veche, probabil cea autentică, în locul versetului pâinea noastră cea de azi era rostit dă-ne pâinea noastră cea de mâine, mult mai adecvată mesajului, orientat spre un regn care va veni etc. El, la rândul lui, ar fi vrut să fie chiar Mozart, toate acestea le spuneam noi la masa aceea.