Pagini salvate dintr-un samizdat colectiv
Din cele 1.685 de „documente” ale Securităţii care mi-au fost oferite de CNSAS în septembrie 2007 (v. articolul meu Din nou despre raporturile mele cu Securitatea, Timpul, noiembrie, 2007, pp. 6-7), 23 proveneau dintr-un manuscris de grup început în toamna lui 1982 şi pierdut pe 18 mai 1983, când unicul său exemplar a fost confiscat de Securitate. Luca Piţu a început să spună povestea scrierii neterminate, adăugând extrase documentare (v. articolul său Romanul nostru cu cântec: Brazde peste haturi revisited, Argeş, ianuarie, 2008). În cele ce urmează, pentru a prefaţa publicarea în aceeaşi revistă a paginilor salvate (23 dintr-un total de 45), ofer cititorului o re-introducere minimală în textul şi contextul „romanului”.
În toamna anului 1982, când ne frecventam foarte asiduu şi convorbeam îndelung, făcând şi alte proiecte comune – de pildă, publicarea simultană, pe două pagini de revistă (studenţească ieşeană) faţă în faţă, a unor texte cu trimiteri „în cruce” pentru iniţiaţi –, Luca Piţu, Dan Petrescu şi cu mine am iniţiat un exerciţiu contra-literar (în sens mai larg, contra-cultural): scrierea unui roman-foileton. Casa Universitarilor din Iaşi este locul probabil unde a apărut iniţiativa, în timpul unuia din prânzurile la care mă alăturam şi eu lui Luca Piţu, un veteran al stabilimentului. Pe vremea aceea, grupul Ars Amatoria (în care Ioan Groşan era vioara întâi) serializa în Viaţa studenţească – „organul central” al UASCR şi loc de ucenicie al multor scriitori şi jurnalişti afirmaţi deplin după 1989 – ceea ce avea să devină splendidul roman O sută de ani de zile la Porţile Orientului. Noi visam însă la o scriere mai apropiată de pasiunile noastre intelectuale şi ideologice, un text postmodern al cărui prim nivel – narativ – să se constituie relativ repede şi ale cărui nivele ulterioare să fie ţesute de autori prin recurs la note de subsol, glose, comentarii, polemici etc. De la Ţiganiada, literatura română nu e străină de asemenea operaţii. Dan Petrescu (care publicase adeseori sub pseudonim la Poşta redacţiei ţinută de Emil Brumaru la Cronica) şi cu mine, reuşisem să plasăm astfel un scurt schimb de replici despre… întâlnirea cu caracatiţa. Cum Luca Piţu şi cu mine copilărisem la sat (el s-a născut în 1947, eu – în 1957), tema „colectivizării” agriculturii ni s-a impus destul de repede. Titlul a venit şi el uşor, fiindcă lecturile noastre comune includeau romanul realist-socialist Brazdă peste haturi de Horvath Istvan, tradus în româneşte la ESPLA în 1952. Eu am adăugat cuvântul englez revisited, cu gândul la continuările celor două mari romane distopice care au precedat opera lui Orwell: Erewhon (de Samuel Butler), respectiv Brave New World (de Aldous Huxley).
Din cele 1.685 de „documente” ale Securităţii care mi-au fost oferite de CNSAS în septembrie 2007 (v. articolul meu Din nou despre raporturile mele cu Securitatea, Timpul, noiembrie, 2007, pp. 6-7), 23 proveneau dintr-un manuscris de grup început în toamna lui 1982 şi pierdut pe 18 mai 1983, când unicul său exemplar a fost confiscat de Securitate. Luca Piţu a început să spună povestea scrierii neterminate, adăugând extrase documentare (v. articolul său Romanul nostru cu cântec: Brazde peste haturi revisited, Argeş, ianuarie, 2008). În cele ce urmează, pentru a prefaţa publicarea în aceeaşi revistă a paginilor salvate (23 dintr-un total de 45), ofer cititorului o re-introducere minimală în textul şi contextul „romanului”.
În toamna anului 1982, când ne frecventam foarte asiduu şi convorbeam îndelung, făcând şi alte proiecte comune – de pildă, publicarea simultană, pe două pagini de revistă (studenţească ieşeană) faţă în faţă, a unor texte cu trimiteri „în cruce” pentru iniţiaţi –, Luca Piţu, Dan Petrescu şi cu mine am iniţiat un exerciţiu contra-literar (în sens mai larg, contra-cultural): scrierea unui roman-foileton. Casa Universitarilor din Iaşi este locul probabil unde a apărut iniţiativa, în timpul unuia din prânzurile la care mă alăturam şi eu lui Luca Piţu, un veteran al stabilimentului. Pe vremea aceea, grupul Ars Amatoria (în care Ioan Groşan era vioara întâi) serializa în Viaţa studenţească – „organul central” al UASCR şi loc de ucenicie al multor scriitori şi jurnalişti afirmaţi deplin după 1989 – ceea ce avea să devină splendidul roman O sută de ani de zile la Porţile Orientului. Noi visam însă la o scriere mai apropiată de pasiunile noastre intelectuale şi ideologice, un text postmodern al cărui prim nivel – narativ – să se constituie relativ repede şi ale cărui nivele ulterioare să fie ţesute de autori prin recurs la note de subsol, glose, comentarii, polemici etc. De la Ţiganiada, literatura română nu e străină de asemenea operaţii. Dan Petrescu (care publicase adeseori sub pseudonim la Poşta redacţiei ţinută de Emil Brumaru la Cronica) şi cu mine, reuşisem să plasăm astfel un scurt schimb de replici despre… întâlnirea cu caracatiţa. Cum Luca Piţu şi cu mine copilărisem la sat (el s-a născut în 1947, eu – în 1957), tema „colectivizării” agriculturii ni s-a impus destul de repede. Titlul a venit şi el uşor, fiindcă lecturile noastre comune includeau romanul realist-socialist Brazdă peste haturi de Horvath Istvan, tradus în româneşte la ESPLA în 1952. Eu am adăugat cuvântul englez revisited, cu gândul la continuările celor două mari romane distopice care au precedat opera lui Orwell: Erewhon (de Samuel Butler), respectiv Brave New World (de Aldous Huxley).