Să scoli substanţa din tine, la ora trei. Fix.
Adică să n-ai somn, să te perpeleşti, să te asculţi respirând, să-ţi faci gânduri negre.
Să te duci în camera de alături, să asculţi ţevile din baie, să aprinzi lumina, să-ţi iei de pe birou stiloul şi caietul ăsta şi să scrii în el, pe genunchi.
Să ai somnul agitat, ce chestie!  Asta la aproape cincizeci de ani!
Să te doară mâna (Diclofenac şi Aspacardin), să te doară ochiul stâng (Colir), să nu poţi respira bine pe nările înfundate (Bio-Parox, Olynth sau Bixtonim, dar mai bine apă cu sare, ca să nu devii dependent!), să ai cârcei, mâna amorţită, furnicături în picioare (masaj cu Olguţa, duş subacval cu juna Rodică, angiomat cu Mihaela şi ultrasunete cervical, dorsal, lombar cu aceeaşi Olguţă), arsuri (un Omez, seara!), să-ţi îngrijeşti unghiile, urechile, subsuorile, călcâiele, să te cureţi, să te speli pe dinţi după fiecare masă (am citit undeva că majordomii englezi se spală pe dinţi de vreo douăzeci de ori pe zi şi-i întind lordului ziarul de dimineaţă călcat cu, evident, fierul de călcat, ca să nu-şi mâzgălească ăla – respectivul “sir” – degetele de tuş) şi să fii viu!

* * *
Memoria de bunăstare, am citit undeva, altundeva. Te îndopi cu calcar şi cu zegras şi cu alte medicamente ca să trăieşti bine!