Recent redată unei lumi fără iluzii, dar nu mai puţin însetată de miracol decât umanitatea care a născut-o, Evanghelia lui Iuda propune o ipoteză şocantă – anume că apostolul Iuda este cel mai important şi mai devotat dintre cei aleşi, deoarece el primeşte chiar de la Iisus greaua misiune de a-l trăda pe învăţător. O duce la îndeplinire, însă nu poate suporta fructul faptei sale şi se sinucide, lăsând ca numele să-i fie pătat în veci.
Am comis intenţionat în paragraful de start ceea ce grecii denumeau hybris, amestecând două concepte ai căror susţinători s-au contrazis vreo mie şi nouă sute de ani. Iisus–Om sau Iisus–Dumnezeu? Disputa este prea bine ştiută ca s-o mai redau aici. De oricare parte te-ai găsi, dacă ţii cu tot dinadinsul să impui „adevărul” propriu, rezultatul este unul singur, deşi poartă multe nume: opacitate, fanatism, ignoranţă, absolutism, dictatură, dogmatism, crimă. Oare câte crime s-au făcut în numele lui Iisus? Ca şi-n numele altor credinţe, la fel de impulsive! Fiecare îşi numără morţii şi suferinţele proprii, uitând pe ceilalţi. Romani omorând evrei, evrei omorând romani, romani omorând creştini ca distracţie, creştini omorând piei-roşii-negre-galbene, musulmani omorând creştini din principiu religios, creştini bombardând alţi creştini! Ai senzaţia că umanitatea, de toate religiile, este un şir de criminali, de clone ale lui Cain. Nici n-ar fi de mirare, fiindcă din ucigaş de frate nu putea să iasă decât o lungă dinastie de ucigaşi de fraţi! Îţi vine să devii ateu cu diplomă şi carnet, dar asta s-a făcut şi s-a văzut ce-a însemnat: o altfel de credinţă, care – pornită să regenereze umanitatea prin comuniune-comunism – a ajuns rapid la metodele verificate de a (se) impune: război, dictatură, crimă! Există vreo cale de a scăpa de păcatele lumeşti? Pesemne sihăstria, pustiul, peştera. Dar să zicem că toată omenirea s-ar pustnici peste noapte şi fiecare om trăitor azi pe planetă şi-ar amenaja coliba lui. Vă imaginaţi ce dispute şi convieţuiri deloc paşnice generează situaţia! Unul va râmni locul ocupat de altul; crucea, semiluna şi steaua lui David se vor întrece spre zări nu doar prin altitudinea la care sunt montate pe acoperiş; Buddha va zâmbi enigmatic şi îngăduitor dinaintea vreunui creştin cu mătănii folosite ca bici, în vreme ce chinezul lao-maoist va fabrica pentru toată omenirea, la preţ de nimic, ţoale de pelerin gata-rupte la cusături, amulete hi-tech şi tot ce-i necesar la coverga isihastului!
Şi-n paragraful de sus am comis hybris, mânat de cele mai bune şi nobile intenţii. Cum poţi să condamni păcatele omenirii fără să comiţi tu însuţi păcat? Iisus Hristos nu l-a condamnat pe Iuda, deşi acesta îl trădase. Iuda a trădat sărutând pe cel care… Actul acesta – trădărea iudaică – este prea ambiguu ca să fie condamnat ca un act omenesc oarecare! Relatările din epocă despre faptele lui Iisus au fost triate drastic de instituţia biserică, prin oamenii ei bine pregătiţi dogmatic şi clarvăzători în ce priveşte scopul pentru care „alegeau grâul de neghină”. Toate evangheliile numite azi apocrife au fost considerate eretice şi, ca urmare, distruse. Printr-o întâmplare (sau noroc?) s-au păstrat câteva scrieri în peşteri egiptene. Să numim păstrarea miracol? Sau, credincioşi fiind, să vedem aici voinţa divină? Dacă nimic nu se petrece fără voia lui Dumnezeu, faptul că ies la iveală scrieri ca Evanghelia lui Iuda nu înseamnă că…?
Înseamnă că facem iarăşi hybris. Din orice punct am deschide o discuţie obiectivă despre misterul creştin, despre începuturi, despre faptele din Săptămâna Patimilor, sigur ajungem la hybris. Credinţa – orice credinţă – nu admite îndoiala. Cu alte cuvinte, dialectica n-are ce căuta în relaţia cu Divinitatea. Toate speculaţiile care – filosofic pornite dintr-o necesitate ideologică sau din voinţa pură de-a explica logic şi de necombătut credinţa – duc la afirmaţia „Dumnezeu există” sunt hybris.
Ce-am scris mai sus este, deliberat, hybris. Undeva poate trebuia să pun semnul = ! Dar atunci…