Există ceva derutant în opera literară târzie a lui Eliade: aparatul represiv din ţară, Securitatea. Sunt câţiva reprezentanţi atipici, oameni cu lecturi vaste, intelectuali fini, capabili de judecăţi subtile şi, în măsura posibilităţilor, omenoşi, chiar umanişti. Care e tâlcul insertării lor acolo? Corectitudinea întrebării, ştim de la Herr Heidegger, determină justeţea răspunsului. Incorect nu vreau să fiu; însă am o nesiguranţă clară în adulmecarea subiectului, am conştiinţa că merg, inconştient, pe un teren la fel de stabil ca nisipurile umblătoare. N-aş fi singurul practicant de asemenea excursii. Plăcere nu-mi face. Dar dacă tentaţia pluteşte ca fata morgana, o fi întru totul vina mea că năzuiesc s-o ajung?
Voi începe cu cea mai percutantă apariţie între personajele categoriei: Anca Vogel, „temuta tovarăşă ministru”, funcţionară cu maşină, vilă şi soldaţi la poartă. Ea cere lui Zaharia Fărâmă, povestaşul năzdrăvan, să se rezume la isprăvile ero(t)ice ale fabuloasei Oana, fata cârciumarului Fănică Tunsu. Anca Vogel, cu fantasmele sale sexuale (reprimate?), e calchiată după Ana Pauker. Ideea era atât de pregnantă în mintea celor angajaţi la treburile editoriale, încât în ediţia de proză eliadescă, girată de Eugen Simion, la Cartea Românească, în 1981, pe pag. 258 figurează o scăpare de corectură psihanalizabilă: în loc de Anca s-a tipărit Ana!