Mă strânge de gât, metaforic vorbind, certitudinea că un om a ridicat o catedrală. Accept realizarea când e opera unui burg, a unui land germanic, a unui ducat, principat, stat. Am în vedere clădirile-monument, dar şi actele culturale zise incunabule, volume, tomuri. Enciclopedii. Lucruri obişnuite în Occident. În cultura română, ştiţi cum e. Sufocat de indiferenţa instituţiilor (a comunităţii!), cineva se apucă, singur, de-o întreprindere gigantică şi de obicei eşuează grandios. Într-atât de mulţi au năzuit să ridice domuri, încât pare caracteristic spiritualităţii noastre vastul demers hărăzit ne-mai-terminării. Cantemir, Heliade-Rădulescu, Hasdeu, Eminescu, Iorga, şi câţi alţii, au capotat magnific. Nu şi Mircea Eliade. El a învins nenorocul valah. Însă reuşita lui s-a întrupat în altă limbă decât româna. Să fie doar excepţia care confirmă regula?
Recunoaşterea mondială, vizibilitatea de turn al culturii veacului XX, Eliade şi-o datorează (spun o banalitate!) faptului că a publicat principalele cărţi de filosofie şi istorie a religiilor la cele mai prestigioase edituri pariziene. Orice altă alegere (soartă?) i-ar fi adus o largă (ne)recunoaştere locală, o notorietate de crâşmă, de geniu local(izat) în Buhuşi, în Salonic sau în Sevilla. (Chiar şi-n Italia de-ar fi rămas, greu se făcea cunoscut – vezi situaţia lui R. Pettazzoni, într-un fragment de Jurnal).