Yoga! „Ce mândru sună acest cuvânt!”
Am ezitat să comit alăturarea. Dacă ia cineva-n serios ce scriu şi, necunoscând zicerea lui Gorki, nici canoanele post-moderniste, face din yoga doctrină totalitară? S-a scris despre yoga un internet de texte. Categorie filosofico-magico-religioasă, cale spre nemurire, panaceu etc… Demonul cârteşte că un strop de ironie nu alterează credinţa. Cine spunea că seriozitatea maximă e semnul unei prostii prospere?
Primul practicant de yoga pe care l-am văzut era un coleg de liceu. Avea 19 ani. Picta deseori în subsolul căminului unde locuiam. Se purta ca un om trecut prin multe, parcă trăise încă o viaţă. Nu ştiu dacă yoga îl făcuse întrucâtva înţelept, dar vrea să fie înţelept. Sigur poza. Fără să-l fi citit pe Mircea Eliade, părea scos din romanele lui de tinereţe – Huliganii, Întoarcerea din rai, Isabel şi apele diavolului. Ne şoca adoptând atitudini complet opuse. Se priva de somn, se abţinea de la mâncare, apoi se îmbuiba; mergea desculţ prin zăpadă şi pe cioburi de sticlă, dormea încălţat; rămânea corigent două trimestre, pe al treilea lua zece; lipsea de la ore scutit medical, deşi n-avea nimic, era doar plictisit de şcoală, de carte; avea prieteni cerşetori prin Cocioc, pe sub podurile Dâmboviţei; se trăgea de şireturi cu directorul instituţiei noastre de învăţământ; frecventa culte religioase pentru a-şi întâlni amicii. Îl consideram anormal. Nu-i păsa, chiar îi plăcea. Pictor adevărat n-a ajuns.