Ani la rând am recitit Secretul doctorului Honigberger fără să mă întreb ce farmecă atâta în povestire. Pasiunea pentru lectură, dorinţa de instruire, mirajul unei lumi de vis (Shambala) către care se deschide o uşă? Toate astea sunt valabile, dar mai e ceva. Ceva despre care ar trebui să tac, neştiind a vorbi. Cum, însă, nu fac parte din categoria unui Wittgenstein, să vorbesc (aiurea uneori) despre lucruri ce nu le înţeleg îmi pare modalitatea cea mai simplă de-a (mă) lămuri. [Las cuvântului uşoara conotaţie din epoca proletcultistă, căci nu de puţine ori e nevoie de (s)forţare pentru a trece dincolo de aparenţă şi neştiinţă.]
    Povestea e simplă. Întors din Orient, naratorul – nimeni altul decât Mircea Eliade însuşi, se subînţelege – e invitat de-o doamnă Zerlendi să cerceteze biblioteca şi arhivele soţului, medic, dispărut de aproape un sfert de veac. Acela studiase, îndelungă vreme, viaţa şi opera lui Johann Honigberger, un farmacist aventurier braşovean, a cărui fabuloasă carieră la curţile orientale constituie încă un mister şi despre care nici o biografie n-a risipit legendele până azi.