Pe Eliade n-am putut să-l citesc niciodată fără un sentiment de furie. Nu doar că a făcut mai bine şi mai demult ceea ce vream să fac eu; el este unul dintr-aceia care te anihilează, ca personalitate! Desigur, dacă vrei să te măsori cu el, să-i calci pe urme, alături sau cruciş, închipuindu-ţi că-l vei egala măcar, fiindcă de întrecut… Spun o banalitate: Eliade a defrişat un teritoriu virgin, în cultura secolului XX. Să umbli pe cărările croite de el, o poţi face doar ca să-i admiri gigantica lucrare. Sau, incapabil de admiraţie, debil şi steril, să denigrezi totul: omul, opera, prietenii, neamurile, încuscririle…
    Am avut norocul să-mi pice în mână şi sub ochi, la 17 ani, volumele editate de EPL, în 1969: primul conţinând La ţigănci şi alte povestiri; celălalt Maitrey şi Nuntă în cer. Pentru unul ca mine, “descoperitor” pe cont propriu de cărţi ce altora li se-ndesau la masă programatic, Eliade venea de niciunde şi se proptea nicăieri. Era un nume într-o bibliotecă asfixiată de opuri emise preponderent la Cartea Rusă, şi pe care eu, tăindu-le din catalog, le ştampilam “Casat”. Nu ştiu ce m-a făcut să citesc atunci Eliade. Poate fiindcă voi fi văzut întâmplător referinţe la India? Dar ce legătură aveam eu cu India? Una extrem de simplă: mă îndrăgostisem de-o fată care semăna foarte mult cu actriţa principală dintr-un film indian, la modă în anii ’50, resuscitat la începutul anilor ’70. (Şi re-resuscitat televizual în zilele noastre, cu succes garantat, se pare, de vreme ce-a rulat pe TVR1!)