O prostie ceauşistă

 Ani la rând am colecţionat revistele la care aveam abonament. Cam din 1979 am pus în teancuri, mutate de colo-colo, câteva publicaţii literare ce-mi întreţineau iluzia că sunt la curent cu ce se petrece în lumea culturală, de aici şi de aiurea. Până să cunosc mecanismele ce decideau apariţia unui text, publicarea nu mi s-a părut altceva decât decizia celui care scrie. Hrănit cu amintirile lui Sadoveanu, educat cu mitul primei publicări a lui Eminescu în Familia, antrenat de fervoarea lui Eliade, îmi imaginam că tot ce ai de făcut este să scrii şi să trimiţi unei reviste. Dacă e bun ce-ai scris, se publică. Dacă nu, nu. Vă puteţi configura stupoarea mea, când am auzit-o pe Sânziana Pop, redactoriţă la Luceafărul în 1975, spunându-mi aşa: “E foarte bun (Reportajul despre mine însumi, tipărit prin 1995 tot în revista cu acelaşi nume), dar nu se poate publica!” Am întrebat de ce, şi, vorba unui cântec, răspuns n-am primit…
 Colecţia mea de reviste literare e azi ferfeniţă. De la un moment încoace, am constatat că nu interesează pe nimeni. Şi că, oricum, se poate citi la depozitul legal. Iar de când cu internetul, e accesibilă oricui. Cercetătorul n-are decât să clickuiască de câteva ori, şi gata! Nu mai înghite praf, mizerie, nu mai linge (vorba unui prost) cerneala de pe terfeloage. Dar aceste terfeloage trebuie să fie bine studiate. Trecutul despre care dau ele seamă nu-i chiar un fleac.