Eternul soţ

Când, cu un gest plin de curtoazie ce trăda o educaţie de modă veche, mi-a prezentat-o pe soţia sa, am avut clar sentimentul numit deja-vu. Era o pereche cât se poate de literară. Dumnealui, un bărbătuş subţirel la 60 de ani, cu frunte nobilă şi plete ce-i fluturau, cărunte, în jurul cheliei. Ochii, de o mare sinceritate, trădau inocenţă copilărească şi încredere în ceva dinlăuntru, ceva invizibil nouă, privitori pizmaşi pe norocul ce-i adusese asemenea exemplar feminin. ªtiam că nu este o capacitate în domeniul său, ştiam că a frecat menta în instituţie, că a pierdut oportunităţi ce-i fuseseră repartizate să demonstreze ce poate şi că poate, că de-aia era plătit. Dar el era mediocru pe toate planurile, profesional. Cât despre viaţa personală, deşi nu ne preocupa exclusiv & excesiv, ştiam că ratase două sau trei căsnicii, că nu avea copii, că evita să-şi viziteze satul natal, că rudele nu-i călcau pragul. Apartamentul lui se compunea din două camere şi o bucătărioară, cu baie comună şi WC aşijderea, într-o casă veche, nerevendicată de foştii proprietari. Îl cumpărase imediat după 1990, cu toate că repartizarea lui acolo, în anii ’80, generase multe bârfe. Unii îl bănuiseră că este ciripitor la organ. Alţii găsiseră explicaţia, banală, anume, că nevasta de-atunci, una ce speriase instituţia cu nesaţul erotic, câştigase – lesne de înţeles cum – repartiţia. Iar el, colegul nostru, profitase doar de context. După care se debarasase de curviştina-i consoartă, era prea de tot!…
Ceea ce, acuma, ne smintea simţul dreptăţii, era diferenţa de vârstă dintre el şi ea. El, am spus-o, bătea pe muchie 60 de anişori. Ea de-abia 37. Era o femeie frumoasă, cu ochii limpezi, cu părul lung, drept şi natural, împlinită trupeşte, dar cu siluetă proporţional păstrată, cu rotunjimi digne de-o imagine nud pe desktopul PC-urilor nostre conectate în reţea. Unul dintre noi a şi împlinit fantasma: pe jpeg-ul cutărui angel of centerfold a pus faţa consoartei colegului! N-au apreciat trucajul decât cei care nu ştiau cum se lucrează în Photoshop şi nu vedeau imperfecţiunile mixajului. Restul, incitaţi de poveste, aşteptam evoluţia lucrurilor. Pentru că – era evident, ce naiba! – ea se căsătorise cu eternul soţ doar pentru că acela deţinea un apartament în buricul Bucureştilor, avea – se zice – nişte verzişori la o bancă (şi-i muta frecvent, că luase teama falimentului, de când pierduse la nu ştiu ce escrocherie celebră în anii ’90) şi ceva moştenire la ţară. Unde însă nu se ducea niciodată până să se căsătorească iar cu tipa de 37 de ani. Apoi mergeau acolo lunar. Maşina, desigur, o conducea dânsa!
Nu lucram în acelaşi birou, nu m-am numărat printre cei ce obţinură favoarea intimităţii cu fericitul mariaj. I-a fost dat altui coleg. Care nici măcar holtei nu era, ci căsătorit, copii, tot tacâmul. ªi nici faimă de fustangiu n-avea, nu i se ştia vreo amantă, vreo aventură extraconjugală, vreo scăpare pe şoseaua de centură unde Băsescu trimisese nişte politicieni deunăzi. Vă daţi seama, de când cu aventurile erotico-bahice ale preşedintelui, toată instituţia noastră nu prindea subiecte mai bune de forfecat în orice împrejurare. ªi, parcă la întrecere cu hăhăitul de marinar, bărbaţii cu oarecari pretenţii îşi cheltuiau rezervele şi foloseau orice împrejurare să obţină atestat de goldenbliţ. Termenul, inventat ad-hoc, era sinonim cu tot ce vă puteţi imagina în materie de înfumurare masculină!
Am urmărit şi eu, alături de alţi neglijaţi, idila dintre colegul nostru sexagenar, nevasta lui care împlinise 37 de ani şi norocosul postat la punctul ce închidea triunghiul. Tipic, nu? Totul a (de)curs ca la carte: complicităţi, trădări, certuri, împăcări, plâns pe umăr, pumni în barbă (amantul purta barbişon ca senatorul Onaca!), geamuri sparte la maşină etc. Ne-am distrat o vreme pe seama lor. Apoi m-am lămurit: în povestea asta, ce copia parcă Eternul soţ al lui Dostoievski, era ceva atât de românesc, încât ar putea ieşi, eventual, o dramoletă, nicidecum vreo bucată de proză serioasă.