Poveste de iarnă
(pe o idee de Hans Christian Andersen)

Cine a spus că cerul e posac?
Un fulg, acolo, ce e, te-nfioară?
Nu-i spune lui poveşti că eşti sărac,
Că lemne n-ai, doar nu-i întâia oară.
Şi ce-i mai sănătos ca statu-n ger?
Te naşti din nou, nimic nu te mai doare;
E zidul spart? Aproape eşti de cer!
Ferice fii, nu poate fiecare!…
Bătea la uşi Crăciunul timpuriu,
În sănii cu bărboşi purceşi din mituri,
Învăluind – în visul lor târziu –
Sărmanele ,,fetiţe cu chibrituri”…    
În zgomot sec se deschideau obloane;
Ţâşneau în stradă mii de licurici…
– ,,Ce faci, mon cher ?… Ai să răceşti, cucoane!”
– ,,E-atât de cald că mă sufoc aici…”
În tremur scurt o ultimă suflare
Pierea sub ceru-nzăpezit de nori:
– ,,A mai murit un hoţ de buzunare”…
– ,,Să bem, mon cher, că, iată, bate-n zori”…
Cine a spus că cerul e posac?
Păi ce să fac, eu te-am făcut sărac?

Se-nvălurea în alb întreaga urbă,
Trasând pe zare o tristeţe curbă.