Anul acesta începutul lui decembrie a fost cald. Foarte cald şi foarte ploios. Aşa încât în curtea din spatele casei s-a adunat mult, mult noroi, pe care-l frământă în picioare vacile şi caii în plimbările lor.
De fapt povestea noastră începe cu un an şi ceva înainte, cam prin octombrie, când un gospodar oarecare, ca orice gospodar dintr-un sat oarecare, şi-a cumpărat doi purcei de o lună jumătate-două fiecare. Ca să-i îngraşe omul nostru pentru la anul, adică pentru anul acesta cum ar veni.
La început cei doi purcei arătau la fel sau aproape la fel: erau albi şi aveau în jur de 8-10 kilograme fiecare. Dar a urmat iarna anului trecut, când cei doi godaci au asistat la tăierea celor doi grăsuni din generaţia dinaintea lor. A fost groaznic, înfiorător, copleşitor, deloc măreţ.
Atunci unul din cei doi juni suini (cel cu o ureche mai pleoştită, parcă) i-a spus celuilalt:
– Ai văzut, frate? Ai văzut? Ai auzit?
– Ce să văd şi ce să aud, dragă?
– Păi, n-ai văzut sângele şi n-ai auzit zbieretele fraţilor noştri?
– Mda, şi dacă am văzut şi am auzit ce-i cu asta? De când mă priveşte pe mine ce fac alţii? Nici nu-i cunoşteam, de abia i-am văzut de câteva ori şi tu zici că ne sunt fraţi? De când asta? Ne mâncau printre zăbrele mai toată mâncarea la care ajungeau, ăştia da fraţi! zise porcul obişnuit înfulecând şi mai abitir din lături.
– Tu chiar nu înţelegi că la anul pe vremea asta aceeaşi soartă ne aşteaptă şi pe noi, dacă le acceptăm de acum încolo toate avansurile şi mâncărurile? insistă porcul isteţ (în devenire), a cărui ureche nici nu mai părea acum atât de pleoştită. Trebuie să găsim o soluţie! Trebuie să ne salvăm!
–  N-ai decât! mai molfăi o replică porcul porc şi plecă în celălalt colţ al coteţului, să se culce.