A scrie despre posteritatea lui Dan Deşliu. Nimic mai simplu. Trei cuvinte sunt suficiente: praf şi pulbere. Doar titlul eseului ar fi mai stufos: Despre posteritatea lui Dan Deşliu, adică despre neant. Dan Deşliu a avut o viaţă pe dos şi mereu o imagine falsă în conştiinţa cititorilor. În anii ’50-’60 cei care-l citeau în cărţile de şcoală cu baladele sale voioase şi cu versuri gen Reşiţa îl slăveşte pe Stalin credeau că Dan Deşliu e un activist burtos de şaizeci de ani, responsabil de vreun departament de propagandă din ministerul Constanţei Crăciun. Dar el era un tânăr poet şi actor în vogă, îmbrăcat la patru ace, mai nevrând mai lăsându-se curtat de studente, poetese, actriţe şi chefuind la Athenee Palace. La sindrofii de înalt nivel, însuşi Gheorghiu-Dej îl invita cu paharul de şampanie în vreun colţ şi-l firitisea în legătură cu ultimele poeme din Scânteia. Aflăm din jurnalul lui Mircea Horia Simionescu cum Deşliu a fost închis de mai-marii zilei în sala de şedinţe a Palatului Curentul de la etajul (şi şantajul) întâi, cu o sticlă de băutură fină şi ameninţat că nu va ieşi de acolo decât cu kilometricul poem Lazăr de la Rusca.