„Ei se străduiesc să nu vorbească despre viaţa lor de dinainte, deşi amândoi ştiu că fiecare, singur cu sine, se gândeşte la trecut…”
     Cinghiz Aitmatov, Eşafodul

Plouă.  
Cu vreo sută şi ceva de ani în urmă, Caragiale, aflat la „Chiatra Neamţ”, îi trimitea prietenului său Alecu Urechia – care semna Iodoform în revistele umoristice – o scrisoare în grai moldovenesc, de tot hazul.
Stimate Domnule Doctor,
Mă aflu cu famelia me di mai multi dzâli în Chiatra Neamţ. Aişi îi tare frumoasă pozâţâia. Mânc şi beu, cocoane, di mama focului, că aeru-i tare bun. Apăi, dup-aşeia tăti şele-s di un iftişug… Vremea-i tari frumoasă, numai că plouă câtu-i dziua di mari…, pozâţâie di munte, mă rog matali. Trebuie să umbli tăt cu birja, cu poclitul aridicat. Atâta-i bini că-s birji c-un cal şi nu cu taxie, merg pi târguială, cum ti poţi agiungi din preţ. Îs mulţi şi-i concurenţă mare. Pi mini mă plimbă una cu tridzăci bani ceasu. Sara-i tare răcoare… trebuie să pui un surtuşel di şele groase. (…)

Eu însumi acum, aflat la Vatra Dornei, sunt tentat să moldovenizez, dar mă abţin. Ce rost ar avea să imit graiul de-acasă ?

 Când la Iaşi se topeşte asfaltul de căldură, la Vatra Dornei sunt abia 22-23 de grade. Seara – vorba lui Nenea Iancu – „trebuie să pui un surtuşel di şele groase”. Noaptea este de-a dreptul frig. Mă-nvelesc cu o plapumă uriaşă şi grea, pe care la Iaşi nici iarna n-aş folosi-o. În somn, transpir şi arunc plapuma de pe mine. Adorm aşa, dezgolit, iar când mă trezesc din nou, sunt ţeapăn, ca un răhăţel îngheţat (îmi zic). Gazda mea, adorabila Doamnă M., al cărei invitat sunt, se miră tacit când, seara şi dimineaţa, mă vede înfofolit şi, ca un Gerilă crengist, încă suferind de frig… Ea apare îmbrăcată lejer, cu mânecuţă scurtă şi, dacă peste zi se fac 27-28 de grade, deja se plânge de căldura sufocantă. A fost într-o zi, cu nişte prieteni, într-o raită „pe la mănăstiri” şi s-a întors aproape leşinată de caniculă, pe când eu abia atunci mă simţeam în apele mele… În prima seară, înainte de a se retrage la culcare (pe un alt palier al casei, la etaj, unde urcă pe o scară interioară) o întreb, ca omu’ grijuliu, aflat în casă străină, dacă şi cum trebuie să-nchid uşa de la intrare, ferestrele. „De ce ?” se miră Doamna M. S-ar părea că n-are noţiunea de „intrare prin efracţie”, de furt. Şi e singură-n toată vila. Adică nu chiar singură, are doi zăvozi care, dacă vine cineva, fac o hărmălaie de mai mare spaima, dar le mai scade simţul proprietăţii dacă-i ademeneşti cu niscaiva produse comestibile.