„Dom’le, mie poţi să-mi spui, că doar ne cunoaştem de-atâta amar de vreme şi ştii că nu ţi-aş face niciodată un rău: ăştia ţi-au dat sau nu ţi-au dat un grad? Ce eşti? Maior? Colonel? General?“
Cam aşa îl interpelam cu nişte ani buni înainte de 1989 pe Geo Călugăru, ştiindu-l bibliotecar la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, scriitor, cu care mă întâlneam la multă vreme după ce amândoi absolvisem Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti.
„Nu, pe cuvânt că nu sunt, sunt doar angajat civil. N-am niciun grad. Ce nu ţi-aş spune eu ţie, prietenul meu?”, îmi răspundea el, încercând să ia o mină serioasă, deşi toată lumea îl ştia exact cum este şi azi: cu un veşnic zâmbet pe buze şi cu o seninătate în priviri, demnă de invidiat.
„Hai, măi bătrâne, insistam eu, cum dracu’ să nu-ţi dea un grad? Că doar postul de bibliotecar e important acolo, că e un loc pe unde se vântură multă lume şi Securitatea trebuie să vegheze. Sau ăştia din M.A.I. nu prea au treabă cu lectura, că-s ocupaţi cu filajul?!”
„Nu mi-au dat grad. Şi să-ţi spun şi de ce. Nu m-au acceptat, că n-am înălţimea cerută de ei după regulament!…“
Nu mai ştiu cât m-a convins sau nu că spune adevărul, însă chiar şi în ultimii ani ai comunismului, când ne feream care cum puteam de Securitate, n-am putut (şi nici n-am vrut!) să-l evit pe acest fost coleg de studenţie, chit că nici faţă de el, nici faţă de alţii n-am rostit eu fraze şi propoziţii contra regimului, ca să pot fi tras la răspundere de reprezentanţii amintitei instituţii…