Există scriitori şi publicaţii pe care nu mai ştiu nici când şi nici unde i-am întâlnit pentru prima oară: poate într-un cerc de prieteni, poate în redacţia unui ziar ori a unei reviste, poate la un cenaclu literar ori în alte locuri. Asta, desigur, este valabil atunci când mă întorc cu gândul în urmă cu mai bine de treizeci de ani, fiindcă de atunci şi până azi memoria, aidoma unui computer, s-a tot încărcat cu alte şi alte informaţii, cu alte şi alte amintiri.
Şi cum n-am fost niciodată insul care să consemneze undeva (într-o agendă, într-un jurnal) toate câte le-a trăit, mizând mai degrabă pe posibilităţile memoriei decât pe virtuţile cuvântului scris, aşa se face că m-au preocupat întâi şi-ntâi trăsăturile caracterologice, particularităţile, în fine tot ce ţine de individualitatea cuiva, de ceea ce îl poate face pe cineva de neconfundat.
Cu poetul şi publicistul Florea Burtan am uneori impresia că mă cunosc de-o viaţă, deşi – dacă stau, totuşi, să fac o mică investigaţie în istorie şi în biografie – cred că ne vom fi întâlnit pentru prima oară prin deceniul al optulea al veacului trecut, prin 1975, ori ceva mai târziu, când amândoi frecventam cenaclurile literare importante din Bucureşti. E posibil să ne fi cunoscut, aşadar, la vestitul, pe vremuri, cenaclu “Nicolae Labiş”, patronat de Uniunea Scriitorilor şi de revista “Luceafărul”, însă nu mai ştiu cu exactitate nici sub care conducere a lui – poate aceea a lui Eugen Barbu, când amintita grupare literară atrăgea tinerii scriitori mai ceva decât atrag florile cele puternic mirositoare albinele şi fluturii. Cred că principala trăsătură de caracter şi de comportament a lui Florea Burtan (sau mai bine zis Florin, cum îl apelează cunoscuţii) este discreţia, construită pe o anume pudoare.