Reflectând la câte şi mai câte se întâmplă prin lumea noastră literară, mă tot încearcă ideea de a scrie o istorie a literaturii române actuale. Dar nu ca toate celelalte, care s-au mai făcut până acum, ci altfel: una în care scriitorii să fie nişte personaje vii, cu individualitatea şi personalitatea lor inconfundabile. Adică exact aşa cum i-am cunoscut şi îi urmăresc îndeaproape de vreo patru decenii încoace.
Şi ajungând eu la Liviu Ioan Stoiciu îmi spun că el, alături (sau, dacă vreţi, împreună cu) Magda Ursache şi alţi câţiva, puţini, ar putea foarte bine să ilustreze un capitol pe care cum altfel l-aş putea intitula dacă nu „Justiţiarii, colegii de care avem nevoie în permanenţă”?
Să fiu limpede: nu e vorba aici de „beletriştii” mai sus numiţi, autori care au deja o operă cunoscută şi comentată, care le va supravieţui cu siguranţă, ci de publiciştii în cauză, de cei care s-au/ se implică cu gândul, opinia şi condeiul în problemele ce frământă lumea creatorilor de literatură şi a artiştilor în general.
Liviu Ioan Stoiciu a publicat în ultimii zece ani (dacă nu cumva şi mai înainte) zeci de articole şi eseuri (multe dintre ele şi la rubrica pe care o susţine şi în revista noastră) în care şi-a spus (şi îşi spune în continuare, tranşant, punctul de vedere în legătură cu anomaliile şi neregulile din instituţiile de cultură, din ministere, din redacţiile unor reviste şi edituri, ori din institute care, pe bani publici, au dus şi duc o politică deficitară (ca să nu spun greşită), comiţând în acest chip mari nedreptăţi creatorilor şi mersului culturii.