Pragmatism şi deschidere: Horia Gârbea

Într-un noiembrie plin de nevroze, de melancolii şi de fel de fel de griji avură loc şi alegerile scriitoriceşti la Asociaţia condeierilor din Bucureşti. Emoţii mari şi speranţă pentru cei câţiva candidaţi, indiferenţă şi curiozitate pentru ceilalţi aproape o mie de prozatori, poeţi, dramaturgi, critici literari şi traducători. Nu pentru că miza ar fi fost cine ştie cât de mare, ci pentru că stă în firea omului (şi mai ales a celui care mai şi ţine un condei în mână) să fie dornic de ceva nou, de o schimbare în monotonia vieţii lui de zi cu zi.
Şi cum se întâmplă (nu ştiu dacă numai la noi, la români) în astfel de momente, candidaţii râvnind la postul de preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi-au prezentat programele – care de care mai ambiţios şi mai promiţător. Numai că, hârşiţi din ce au văzut că se întâmplă în viaţa politică a campaniilor electorale, cele câteva sute de participanţi la adunare au fost cam sceptici, gândind probabil cam aşa: „Lasă dom’le, c-am mai auzit noi d-astea şi nu ne mai păcăliţi cu promisiunile voastre!”

În contextul ăsta, la tribuna înjghebată pe scena Teatrului C.I. Nottara, unde se desfăşurau alegerile, s-a dus şi Horia Gârbea, cel care şi încheie mandatul în amintitul post pentru care se făceau alegeri. Mic de statură, părând a zâmbi cu subînţeles întregii săli, a prezentat cât se poate de succint un fel de raport despre ceea ce a făcut în cei patru ani la capătul cărora ne aflăm, ce ar fi vrut să facă şi n-a reuşit, apoi ce îşi propunea în viitor, dacă cei din sală l-ar mai fi ales pentru încă un mandat. Până aici nimic nou şi nimic spectaculos, întrucât cam asta e procedura încetăţenită. Atunci, m-aţi putea întreba cititorul acestor rânduri, cum de-a câştigat Horia Gârbea încrederea şi voturile colegilor lui? Răspunsul e cât se poate de simplu: printr-o sinceritate dezarmantă.