Să fi fost prin anii 1962-1963 pe când, elev la un liceu în Buzău, intrând într-una din cele două librării ale oraşului adolescenţei am descoperit pe rafturi o carte mare, frumos şi îngrijit legată: Mărturii documentare despre biografia lui Eminescu. Autorul ei: Augustin Z.N. Pop.
Iubitor, ca orice român cu simţire, al poeziei celui care ne-a dat Luceafărul şi alte zeci de poeme minunate, intrate în conştiinţa publică, am cumpărat imediat volumul, deşi mult prea multe peste ceea ce ne predaseră profesorii despre marele poet nu mă pot lăuda că aş fi ştiut la ora aceea. Dar fotografiile, facsimilele, informaţiile cu totul noi pentru elevul care eram deschideau porţi noi către creaţia şi biografia marelui poet.
Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că nu va trece mult şi voi sta faţă în faţă cu autorul tomului despre care este vorba aş fi crezut că face o glumă.
Şi totuşi aşa s-a întâmplat.
La examenul de bacalaureat (pe vremea aceea se numea examen de maturitate) se obişnuia să fie numit un preşedinte al comisiei de examinare din afara oraşului, de cele mai multe ori un universitar sau profesor de renume. Ei bine, la Liceul ,,B.P. Haşdeu”, pe care-l absolveam în 1964, respectivul preşedinte a fost profesorul Augustin Z.N. Pop, despre care nu se ştia aproape nimic altceva decât că preda literatura română la Institutul Pedagogic de trei ani din Piteşti. Oarecari ştiri, desigur aproximative (ca să nu le zic zvonuri), ajunseseră, totuşi, la urechile noastre. Şi din toate reieşea exact ce ne doream cu toţii, elevi şi profesori: că omul ar fi avut o anume bunătate şi înţelegere şi nu o exigenţă exagerată şi absurdă, cum se auzea că s-ar fi întâmplat în alte cazuri şi prin alte locuri.
Vara lui 1964, cea a examenului amintit a fost – la propriu, dar şi la figurat una fierbinte, îndeosebi pentru cei care râvneam la obţinerea jinduitorului carton care să ateste absolvirea liceului – carton care ne condiţiona prezenţa la examenul de admitere într-o facultate.
În amfiteatrul de la etajul întâi al clădirii şcolii, cu pereţi groşi şi răcoroşi era, însă, tocmai bine pentru susţinut examenul. Am pătruns cu emoţie în sala cu pricina, chit că ştiam că la masa examinatorilor se aflau profesori cunoscuţi, care ne predaseră la ore de-a lungul anilor şi cărora la rândul lor nici noi, elevii, nu le eram nişte necunoscuţi.
La catedră, în mijlocul grupului de examinatori, relaxat, binevoitor şi zâmbind discret, cu o mină liniştitoare pentru cei care l-ar fi privit în acele clipe, stătea un om trecut de jumătatea vieţii: gros la trup, cu o faţă rotundă şi inspirând parcă bunătatea şi calmul unui bunic: Augustin Z.N. Pop.