Arhicunoscut dincolo de Prut şi mai puţin popular dincoace până în 1990, poetul Grigore Vieru a fost şi-a rămas dintotdeauna (şi pentru totdeauna) un vajnic luptător pentru cauza basarabeană: Unirea cu Ţara.
După anul amintit, poposind mai des în Bucureşti, poetul s-a bucurat, mai ales la început, de o popularitate şi popularizare atât de mari încât până şi copiii de pe stradă au ajuns să-l recunoască. Şi nu atât din cauză că românul de rând ar fi un înfocat cititor de poezie. Nu, ci mai degrabă datorită posturilor de televiziune de pe ale căror ecrane îndârjita figură a bardului s-a arătat naţiunii în felurite ipostaze şi în varii împrejurări: citind din poeziile proprii, depănând amintiri despre copilăria lui petrecută la Pererâta, pe malul Prutului, vizavi de Miorcanii lui Ion Pillat (rămaşi la noi după samavolnica împărţire a Europei de către Stalin, la sfârşitul războiului), vorbind despre condiţia basarabenilor de ieri şi de azi, pledând cu înfocare îndreptăţită pentru unirea cu ţara, dialogând cu personalităţi literare sau politice, participând la tot felul de sindrofii mai mult sau mai puţin culturale etc.
Pe scurt, Grigore Vieru a devenit pentru foarte mulţi români un simbol al râvnei neobosite a neamului pentru refacerea graniţelor de altădată ale României. Ideal sublim, de altfel, pe care niciun cetăţean de bună credinţă nu-l poate condamna. Dar de-aici şi tot soiul de peripeţii şi-ntâlniri neaşteptate, reacţii surprinzătoare faţă de poetul nostru. Uneori, într-o singură zi, pe străzile Bucureştilor, bardul a fost şi este, adesea, personajul principal al unor scene precum cele ce urmează (povestite de el însuşi la o recentă întâlnire petrecută la una dintre organizaţiile obşteşti a cărei raţiune de a fi o reprezintă chiar unirea românilor într-o singură ţară).