După 1989, în puzderia de reviste culturale care au apărut, s-a încetăţenit şi un fel de modă: aceea de a se publica recenzii şi cronici literare cât mai multe. Asta n-ar dăuna nimănui dacă acele texte ar fi semnate numai de oameni cu un anume prestigiu literar ori, în lipsa acestora, de inşi cu o vizibilă chemare către critică.
Adevărul este că, dincolo de amatorismul şi veleitarismul celor mai mulţi dintre recenzenţii cu pricina, nu se întrevăd poziţii critice ferme şi niciun program estetic bine definit.
Printre puţinii critici de vocaţie din presa literară actuală, Aureliu Goci face o figură aparte. Numărându-se printre cei care urmăresc fenomenul literar “din interior”, graţie calificării lui de filolog şi mai ales îndelungatului exerciţiu în domeniu, el este azi un nume important pe mâna căruia un cititor, iniţiat sau nu în literatură, poate merge la sigur. Spun asta fiindcă textele sale au dovedit şi dovedesc intuiţie şi acribie, bună intenţie şi mai ales un gust estetic pe care nu-l poţi întâlni la mulţi confraţi.
Pe Aureliu Goci l-am cunoscut cu mai multe decenii în urmă, în vremea studenţiei noastre comune la Filologia bucureşteană. Ca mai toţi aspiranţii la afirmare, el frecventa cenaclurile şi cafenelele literare (“Albina” şi mai apoi Turn-ul din Piaţa Palatului), locuri de întâlnire, de dezbateri şi uneori chiar de confruntări culturale, despre care eu, unul, am scris şi voi scrie întotdeauna cu nostalgie şi plăcere).
Încă din acei îndepărtaţi ani, Aureliu Goci lăsa să se înţeleagă un fapt pe cât de simplu tot pe atât de interesant şi – mai ales – promiţător: că se va consacra cu toată energia criticii şi istoriei literare.