Răscolind prin tot felul de afişe, pliante şi diverse alte texte ce atestă prezenţa mea, de-a lungul anilor, în arena literaturii, dau şi peste un document al Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu” din Buzău. El mă ajută să stabilesc cu exactitate anul şi data la care l-am cunoscut pe „celălalt Ovidiu”, pe Ovidiu Dunăreanu, fiindcă pe Publius Ovidius Naso îl cunoşteam încă din anii liceului şi se-nţelege că eram cât de cât familiarizat şi cu opera lui.
Aşadar, în toamna anului 2000, mai exact spus la 27 noiembrie, am fost invitat în Buzăul adolescenţei mele să lansez o carte proaspăt apărută şi care, se pare, trezea ceva interes în rândul publicului cititor: Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu. Inimosul şi împătimitul bibliolog (şi el un mai vechi prieten), Alex. Oproescu, directorul amintitei biblioteci, invitase la acea manifestare şi un grup restrâns de constănţeni: Ovidiu Dunăreanu, Ioan Popişteanu şi Paul Prodan, cu toţii editori ai cunoscutei reviste „Tomis” din oraşul de la malul mării.
Dintre noii companioni, cu care am mers şi la Pârscov, la casa memorială a celui ce ne-a dat uimitoarele „ultime sonete închipuite ale lui Shakespeare” şi nu mai puţin fermecătoarele povestiri fantastice, mi-a atras numaidecât atenţia cel mai solid, mai spătos dintre ei: Ovidiu Dunăreanu.
O ştie oricine (nu spun o noutate!) că există oameni cu care simţi că poţi comunica din prima clipă în care i-ai cunoscut, după cum, ca revers, există şi indivizi care, tot din prima clipă, din varii motive, greu de explicat pe loc, îţi par antipatici.