Mai zilele trecute primesc de la Nicolae Cabel, fostul meu coleg de liceu buzoian şi de cenaclu literar, coleg de vise şi aspiraţii literare, cel de al doilea volum de versuri al lui, întitulat Lăstun, sub strigătul frunzei, un tom elegant şi cu o înfăţişare de excepţie, pe care nu am răgazul să-1 citesc imediat. Îl răsfoiesc doar, îi apreciez ţinuta, mă bucur pentru autorul lui şi amân lectura pentru mai târziu. După o vreme scot din teancul de cărţi primite în ultima vreme volumul fostului meu concitadin şi nu mică mi-e bucuria să descopăr, la lectură, că Nicolae Cabel consacră o bună parte din poemele de acum liceului din care am pornit amândoi în lume, străzilor străjuite de castani şi de amintiri ale Buzăului, atmosferei târgului de provincie de odinioară, întoarcerea în amintire făcând-o nu prin cine ştie ce descrieri edulcorate ale peisajelor şi locurilor, ci prin mai multe elegii suave, tot atâtea meditaţii asupra trecerii timpului, asupra vieţii şi a lumii. Lor li se alătură inspirate poeme despre patrie (într-o vreme în care însăşi noţiunea de patrie, din nefericire, aproape că a ieşit din vocabularul uzual al românilor), despre condiţia umană şi altele, textele culminând cu o subtilă şi totodată tulburătoare metaforă a vieţii şi a destinului propriu, un „autoportret cu vânător” – un fel de capodoperă a cărţii, amintind numaidecât de Moartea căprioarei a lui Nicolae Labiş, însă cu noi conotaţii.