Cu mai mulţi ani în urmă, aflându-mă la Biblioteca Academiei, în documentare pentru cărţile despre cafenele, descopeream, între altele, în revista Vremea (datată Paşti, 1935) şi aceste rânduri: ,,Carandino, redactorul ziarului Facla, e blond ca un cozonac şi poartă gambetă. E una dintre cele mai simpatice figuri ale ,,Capşei”. Plin de talent şi tinereţe, Carandino totdeauna intră în cafenea discret, ca o domnişoară. Bea un ceai, tot aşa de blond ca şi el, citeşte gazetele şi discută la infinit cu Camil Petrescu. Ori de câte ori vede vreun cunoscut se ridică surâzător de pe canapea, salută politicos, apoi se aşază binişor să nu strice dunga pantalonilor sau să strivească gambeta”.
Observaţiile, care fac parte dintr-un foarte savuros reportaj despre celebra cafenea ,,Capşa”, au fost scrise de Bogdan Amaru şi e de prisos să mai spun că ele sunt de un mare ajutor celui ce vrea să cunoască viaţa literară şi cafenelele bucureştene din perioada pe care ne-am obişnuit s-o numim generic ,,interbelică”.
Pe Nicolae Carandino, ca şi pe alţii (nu prea mulţi), artişti, scriitori, intelectuali venind din prima jumătate a veacului trecut, l-am cunoscut foarte târziu, la senectute, după 1991, când mi-a fost dat să ajung vecin cu el, într-unul din noile blocuri ridicate în la fel de noul centru civic al Bucureştilor, unde Uniunea Scriitorilor a repartizat ultimele apartamente de care au beneficiat oamenii condeiului.
O timiditate şi o reţinere pe care le-aş numi funciare m-au făcut ca multă vreme să nu sun la uşa apartamentului său, aflat cu doar două etaje mai jos, iar de întâlnit cu el nu m-am întâlnit niciodată întrucât am auzit că este bolnav şi că nu prea iese din casă, toate treburile gospodăriei fiind făcute de o femeie angajată să-l îngrijească.