Ludmila şi Mihai, vieţi neparalele
Dacă priveai cu ochiul nostalgic al amintirilor ploaia de stele a artificiilor din noaptea de Anul Nou, nu se putea să nu vezi prefigurate sub cerul Piteştilor chipuri şi nume. Ale unor oameni care au fost. Ale unor oameni care mai sunt. Eu, unul, îi căutam la cumpăna anilor pe cei care au jucat rolurile cele mai importante în istoria culturii urbei noastre. Şi iată cum se conturează umbra de lumină a Ludmilei. Şi alături, ca o stea îngemănată, efigia lui Mihai.
Vor fi voci care să spună că ei nu sunt văzuţi din fiecare colţ de ţară, că nu se zăresc nici la Iaşi, nici la Cluj, nici la Timişoara, nici la Odorheiul Secuiesc. Şi ce e cu asta? În afară de marii zei din Olimp, de la Sarmisegetuza sau din alte înălţări, au existat în toată lumea şi zeităţi locale. În timpurile noastre moderne, după apusul zeilor, cinstire se cuvine în fiecare localitate, în fiecare comunitate umană, mică sau mare, acelor oameni din rândurile ei care n-au lăsat-o să rămână ori să cadă în anonimat.
Din această categorie fac parte şi poeta Ludmila Ghiţescu şi omul de cultură Mihai Ghiţescu. Iar întâmplarea sau poate altceva face să întâmpinăm laolaltă aniversarea naşterii (27 dec. 1920) şi comemorarea decesului (2 ian. 1991) a Ludmilei şi 90 de ani de la venirea pe lume a lui Mihai Ghiţescu (9 ian. 1921).
Nu s-au văzut, nu s-au cunoscut, nu se ştiau şi nici un semn nu se arăta că ei se vor întâlni vreodată. Ludmila îşi trăia copilăria în satul Volintir, de lângă Cetatea Albă, în atmosfera Basarabiei de curând unită cu Ţara. Iar Mihai Ghiţescu, printre vechile ziduri ale Cetăţii Basarabilor, în umbra Bisericii Domneşti, cea mai veche în fiinţă din Ţările Româneşti, a turnului Sân Nicoară şi a Mănăstirii Meşterului Manole. Elevă mai apoi la Şcoala Normală din Bucureşti – Ludmila sau la Liceul Industrial din Piteşti – Mihai, şef de promoţie în toţi anii. După care tânăra intră în învăţământ, se căsătoreşte cu un ofiţer activ de infanterie şi se stabileşte la Piatra Neamţ, unde va avea, în curând, o fetiţă. El intră, cu examen de admitere, la o şcoală de aviaţie, de unde este selectat şi trimis pentru specializare în Germania acelui timp.
Dacă priveai cu ochiul nostalgic al amintirilor ploaia de stele a artificiilor din noaptea de Anul Nou, nu se putea să nu vezi prefigurate sub cerul Piteştilor chipuri şi nume. Ale unor oameni care au fost. Ale unor oameni care mai sunt. Eu, unul, îi căutam la cumpăna anilor pe cei care au jucat rolurile cele mai importante în istoria culturii urbei noastre. Şi iată cum se conturează umbra de lumină a Ludmilei. Şi alături, ca o stea îngemănată, efigia lui Mihai.
Vor fi voci care să spună că ei nu sunt văzuţi din fiecare colţ de ţară, că nu se zăresc nici la Iaşi, nici la Cluj, nici la Timişoara, nici la Odorheiul Secuiesc. Şi ce e cu asta? În afară de marii zei din Olimp, de la Sarmisegetuza sau din alte înălţări, au existat în toată lumea şi zeităţi locale. În timpurile noastre moderne, după apusul zeilor, cinstire se cuvine în fiecare localitate, în fiecare comunitate umană, mică sau mare, acelor oameni din rândurile ei care n-au lăsat-o să rămână ori să cadă în anonimat.
Din această categorie fac parte şi poeta Ludmila Ghiţescu şi omul de cultură Mihai Ghiţescu. Iar întâmplarea sau poate altceva face să întâmpinăm laolaltă aniversarea naşterii (27 dec. 1920) şi comemorarea decesului (2 ian. 1991) a Ludmilei şi 90 de ani de la venirea pe lume a lui Mihai Ghiţescu (9 ian. 1921).
Nu s-au văzut, nu s-au cunoscut, nu se ştiau şi nici un semn nu se arăta că ei se vor întâlni vreodată. Ludmila îşi trăia copilăria în satul Volintir, de lângă Cetatea Albă, în atmosfera Basarabiei de curând unită cu Ţara. Iar Mihai Ghiţescu, printre vechile ziduri ale Cetăţii Basarabilor, în umbra Bisericii Domneşti, cea mai veche în fiinţă din Ţările Româneşti, a turnului Sân Nicoară şi a Mănăstirii Meşterului Manole. Elevă mai apoi la Şcoala Normală din Bucureşti – Ludmila sau la Liceul Industrial din Piteşti – Mihai, şef de promoţie în toţi anii. După care tânăra intră în învăţământ, se căsătoreşte cu un ofiţer activ de infanterie şi se stabileşte la Piatra Neamţ, unde va avea, în curând, o fetiţă. El intră, cu examen de admitere, la o şcoală de aviaţie, de unde este selectat şi trimis pentru specializare în Germania acelui timp.