Pe Florina Zaharia, poeta cu rochiţe de păpuşă, o decupez din multe amintiri. Viaţa literară ne-a adus aproape şi ne-a aşezat de câteva ori, una lângă cealaltă, într-un destin numit poezie. Îmi recunosc tentaţia de a scrie omul din spatele cuvintelor, adică pe ea, pe Florina cea inegalabilă şi unică, pentru că este, cum îmi place să spun despre semenii aleşi, o raritate raportată la milionul de locuitori.
Fragilitatea aparentă, costumată uneori în rochiţe, fundiţe, bentiţe şi codiţe adăposteşte o forţă nebănuită. Este puternică şi rezistentă, mai cu seamă în ipostazele sale de jurnalist cultural, redactor şef al revistei ,,Dunărea de Jos” din Galaţi, organizator de evenimente culturale. Am văzut-o în timpul unui festival a cărui responsabilitate căzuse pe umerii săi delicaţi, în situaţii limită. Mulţi dintre noi ar fi urlat, ar fi bătut cu pumnul în masă sau ar fi plâns în hohote. Ea, aristocrata şi suava Florina, surâdea politicos şi trist, se măcina interior, exteriorizând o nobleţe atoateînţelegătoare, iar seara priza senin perfuzii cu calciu şi magneziu. I-am citit volumele de versuri cu bucurie şi admiraţie. Despre poezia Florinei Zaharia s-a scris în cuvinte meritate, autoarea având de mult, locul ei bine consolidat în literatura română de după 1990. Mângâi acum, cel mai recent volum al său, ,,Eua”, apărut la Editura ,,Paralela 45” şi las cartea să se deschidă unde vrea. Dintre coperte, strigă Florina: ,,Sunt liberă/ nu mai am piele/ cresc ca în copilărie/ într-o materie caldă care se transformă/ în lumină/ am înghiţit întunericul/ tot/ până la gât/şi ecoul lui rămas în ochi/ îl voi lega la ochi.(…) sunt liberă/ sângerez peste tot/ am înroşit pantofii şi lumea.”