În revista Luceafărul din 5 martie a.c., sub titlul de pagină Monolog politic în tramvaiul 5, Horia Gârbea semnează o aşa-zisă prezentare a volumului de publicistică al scriitoarei Magda Ursache. Spun „aşa-zisă” pentru că prin felul în care este conceput şi redactat textul nu-mi prea dau seama în ce gen se încadrează. Să fie critică? Lipseşte obiectul ei, cartea. Să fie pamflet? Îi lipsesc subtilităţile genului, iar umorul e frust şi grosier. Ce să fie? Cronică în niciun caz nu-i, căci în loc să se ocupe de volum criticul se ocupă mai mult de autoarea lui. Să-i zicem băşcălie, gen dâmboviţean, care are darul de a veşteji orice şi pe oricine, indiferent de statură, har şi calităţi. Oricum, limbajul lui Horia Gârbea este mai potrivit pentru fiţuicile cancaniere decât pentru revista literară pe care o conduce. Iar mutarea atenţiei de pe volum pe autoarea lui îndreptăţeşte ideea că este vorba mai degrabă de râcă – motivul ne scapă – decât de critică. Caricaturizarea scriitoarei – „o băbuţă cu pălărie tip Nebuna din Chaillot (care) se dezlănţuie într-un monolog plin de ură în tramvaiul 5” pe de-o parte este un act care îl incriminează chiar pe cel care l-a comis, iar pe de altă parte nu corespunde imaginii cunoscutei publiciste, preţuită pentru verva sa gazetărească, pentru felul în care înfăţişează, necosmetizate, adevărurile dramatice şi faţa cea de toate zilele a societăţii româneşti aflate în derivă.
Din op-ul băşcălios al lui Horia Gârbea se poate afla câte ceva despre scriitoare: că e sexagenară, că poartă pălărie, că este prezentă în „publicaţii de toată mâna” şi mai ales „cam obscure şi resentimentare”, că e plină de ură şi venin; dar nu aflăm mai nimic despre ceea ce ar fi trebuit să-l intereseze pe critic: cartea!, volumul!, care-i sunt calităţile şi cusururile, cum abordează subiectele, la ce mod de exprimare literară recurge, care îi sunt subtilităţile sau, din contra, şchiopătările scrisului etc.