Când domnul Ioniţă nu are ce face se bagă singurel în seamă. Şi se bagă. Devine, sau mai bine zis se transformă dintr-o dată în victimă. Victima cui?, o să fiu întrebat! Victima domniei sale! Şi pentru a fi mai concret, domnul Ioniţă, de vreo douăzeci de ani se tot victimizează. Adică de la revoluţie încoace. Citiţi-i, cei care aveţi răbdarea necesară „producţiile” literare! Toate, dar absolut toate sunt rezultatul unei autovictimizări… Dinozaur, pui de dinozaur, omul neînţeles de nebunii epocii comuniste, omul neînţeles de nebunii epocii postrevoluţionare, omul neînţeles de sine-însuşi…
Despre tragedia victimizării domnului Ioniţă n-am să mai vorbesc niciodată. Victimă a fost sub Ceauşescu,  şi victimă o să rămână în vecii-vecilor, chiar dacă Ceauşescu nu mai este.
Domnul Ioniţă este şi rămâne uriaşa noastră victimă locală! Important  este, şi aici nu cred că sunt subiectiv, pentru că fac parte dintre cei care i-au citit „producţiile”, să nu facem cumva imprudenţa de a-l lega pe domnul Ioniţă, ca „victimă”, de regimul trecut! Nu există nicio legătură între regimul trecut şi domnul Ioniţă, tot aşa cum nu există nicio legătură între regimul actual şi domnul Ioniţă! Şi ca să fiu mai explicit, fac precizarea că Domnul Ioniţă ar fi putut să se nască în evul mediu, să zicem, să fie contemporan cu Cervantes, cu Neagoe Basarab, cu Machiavelli, ar fi putut să trăiască în vremea paşoptiştilor noştri, sau, dacă este posibil, ar putea să se mai nască o dată prin anii 3000 ai timpului care vine, domnia sa, tot „victimă” ar fi fost şi ar fi…pentru că, atenţie, domnul Ioniţă este victima propriului său crezământ!…
 Din adâncă prietenie, n-am să dezvălui „crezământul” domnului Ioniţă aici!