Motto: „Ţara este legătura cu lumea, contactul primordial, care niciodată nu poate înceta de a fi ceea ce a fost, o esenţă pe deasupra existenţei, cum ar zice Heidegger. Şi cu cât mai mult tind spre esenţă, de-a lungul existenţei mele de om condamnat, ca Ovidiu şi ca Dante, la un exil creator, cumplit dar creator, cu atât mai mult, într-un fel aproare esoteric, mă integrez Ţării, ca într-o salvare ultimă”
V. Horia, 18 iunie 1972

Cu ocazia isteriei prilejuită de acordarea premiului Goncourt, Vintilă Horia scrisese în 1960 următoarele rânduri: „Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”. Dincolo de indicarea precisă a celor care au iniţiat atacul (prin aşa numitele „Tribunale ale poporului”) împotriva culturii româneşti a căror victimă a fost în 1946 şi în 1960, laureatul faimosului premiu a punctat cum nu se poate mai bine anularea omului ca om pe care o implică lupta politică dusă împotriva culturii. Războiul politic îndreptat împotriva creaţiilor culturale româneşti intrate în patrimoniul culturii europene a fost reînoit după 1990, cu aceleaşi argumente contrafăcute de aceeaşi tabără de combatanţi.
Cum bine se ştie, printre victimele atacurilor politice dinainte şi de după căderea comunismului îl găsim pe Mircea Eliade alături de Vintilă Horia, cei mai împliniţi scriitori în Occident, dintre mulţimea autorilor români condamnaţi în farse de procese la vremea când Ţara era condusă de un „rege copil şi Ana Pauker dictator” (C-tin Rădulescu-Motru).