Motto: „Des-infectarea culturii
           de paraziţii metafizici
            dau pâinii tot mai mult
            un gust de spital şi puşcărie”
            Horia Stamatu, Jurnal 1977
 
Trăim într-o lume a tarabei în care orice incult, liber a reproduce inepţiile liderilor de opinie prefabricată, se vrea recunoscut drept autor al unor remarcabile originalităţi. Să vedem însă ce este cu libertatea de a reproduce inepţii.
La vremea când se instaurase barbaria sovietică şi când invadatorul n-a ezitat să distrugă volumul despre cultura românească (al cincilea volum al Enciclopediei României, coordonat de Mircea Vulcănescu şi Dan Botta) scoţând totodată din circuit 8.500 de titluri (marea majoritate a valorilor culturale din perioada interbelică), în întunericul nedreptăţii de după ciuntirea ţării1, «libertatea de gândire» a însemnat (de pildă) repetarea ideii că Mircea Eliade ar trebui scos din cultura românească. Desigur nu numai el. Lista alcătuită în toamna anului 1944 de I. Vitner2 pe tema scriitorilor «morţi la 23 august 1944» cuprinde mai toate vârfurile spiritualităţii interbelice. «Libertatea» de a repeta ideea scoaterii gândirii eliadeşti din patrimoniul cultural român şi-a asumat-o mai apoi N. Tertulian când scria despre non-valoarea operelor lui Mircea Eliade; la fel, Al. Mirodan, când, în articolul Ceva despre analfabetism (România literară, 4 oct. 1946), vroia să arate că el l-ar fi citit pe universitarul ce-şi luase doctoratul cu o lucrare despre yoga.
Acelaşi tip de «libertate» l-am revăzut în 2006 la două vedete  „culturale”. Un recenzent modest pregătit, care probabil n-a fost nicicând în stare să ducă la bun sfârşit lectura vreunei cărţi filosofice a savantului de renume mondial, se întreba c-un scrâşnet abia camuflat dacă «adulaţia» pentru opera ştiinţifică3 a lui Mircea Eliade n-ar putea fi o «formă de castrare» (Ovidiu Şimonca). Un altul nota într-un articol din Dilema veche (25 aug. 2006) că asistentul lui Nae Ionescu fusese până la plecarea din ţară un fel de nimeni: «Până în 1944 Mircea Eliade nu era decât autorul unei serii de cărticele descriptive şi a câtorva romane care, aşa cum admite chiar el, erau scrise pentru un public de domnişoare» (Cătălin Avramescu). Într-o atare afirmaţie, partea de argumentare prin «aşa cum admite chiar el» este nulă, întrucât scriitorii sunt extrem de rar mulţumiţi de propriile scrieri.