Avem trecuturi!

De-formatoarea noastră tranziţie pare a fi pământ fertil pentru „nifilişti” de calibru mare ori foarte mic, gata să batjocorească file vrednice de remember privind cronica românilor şi a mai multor neamuri, cu spusa lui Şincai, scos din manuale alternative cu tot cu  Şcoala Ardeleană. S-a umblat la ceea ce se numeşte epoch-making, declarându-se ritos că trebuie scrisă (şi predată în şcoli) o istorie a României, non-combat; eventual, o history din capitulări şi umilinţe, din acte de trădare, din eşecuri peste eşecuri.
Cineva îi trăgea în derizoriu pe dacii lui Zalmoxis care, în formularea sa, „râdeau ca proasta”, murind. Lectura lui Steinhardt, cu totul diferită, e nesocotită: „Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea (…). Dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie frică de moarte (…). Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria” (Nicolae Steinhardt în dosarele Securităţii, Nemira, 2005). Altcineva dispreţuia bătăliile militare. Mai bine nu ne-am fi luptat cu turcii, concluziona autorele, că am fi avut alte valori culturale. Care, cum, n-am mai aflat. De-aia suntem defecţi, conchidea fostul light de Externe (mulţumesc, Paul Goma!), pentru că suntem românocentrici. Ia să fim turcocentrici! Asta ar fi cu totul altceva!
Şi câţi nu sunt gata să reformeze eroismul românesc eurosalvator, implicit pe Mircea Eliade, fără să fi citit măcar Os Romenos, latinos do Oriente.
Ce mai păstrăm din trecut? Sabia lui Ştefan cel Mare ori caninii vampirului Dracula? Brâncoveanu e recunoscut ca „protoşpăgar”, Mihai Viteazul deţine diagnosticul de „paranoic”, ca să i se mai taie o dată capul. Unirea Mică e contestată, cu tot cu Al.I. Cuza. Facem apologia lui Carol I, dar neapărat în detrimentul lui Cuza: „om vrednic de legenda sa”, după Iorga.