Desprinderea mea e o stare înnodată

N-am căutat mai departe
drumul ca un mâner de cuţit
îmi ascunde întoarcerile
(prin pereţii subţiri
pot auzi cum visez ape reci
lovindu-mi în piept)
 
oraşul e un petic de piele
în nici un loc nu ne încape întregi
umbra mea tăiată pe jumătate
îmi lasă mâinile îmbătrânite
ştiu sunt aici desprinderi pe măsura noastră
– urme de nisip care duc înspre noi -.

 
Echilibru

Nici strigăt nici trup îmblânzit
n-am vrut să-mi fiu
doar adăpost pentru aceste incertitudini
cu gust de zmeură
 
– îmi place când port alte nume
în rest prea puţin e de spus
locuiesc la ultimul etaj
într-o garsonieră cu singurătăţi
 dezinfectate în clor
şi insomnia ca un pod
unde-mi căutam vindecările
dincolo de lumina albastră a neonului –
 
între mine şi prezent e o linie prăfuită
pe care nu îmi pot păstra echilibrul.
 

Singurul cuvânt
 
Marginea asta e un fel de trezire
o cafea roşie dizolvându-mi iubirea
 
între contracţiile scărilor un gol prenatal
(apoi am născocit fire de iarbă flămânde
prăpăstii cu şira spinării mătăsoasă)
 
uneori e atât de simplu
soarele ca o cicatrice pe retină
şi singurul cuvânt
în spatele căruia nu se mai ascunde nimic