Vâltori trecute
şi nostalgii ţinute în lesă

Sub un titlu uşor, ce pare să nu-i traducă investiţia imaginară, “Trece o blondă, trece o brună…” (Editura Deliana, Bucureşti, 2006), Radu Cange are curajul să abordeze în cele 52 de poeme ale cărţii de curând apărute o singură temă: aceea a dragostei. O temă veche de când lumea, care, atunci când nu a fost ignorată sau pusă la zid, a evoluat de la încântare şi paralizie idolatră la idealism şi sclavaj sentimental. Când a încetat să devină obiect de cult, să fie hipostaziată mitic sau mistic, ea a fost redusă la sexism, secreţie vaginală şi utilaje mecanice destinate să amplifice actul erotic. Şi aşa ajungem, însoţiţi de ofertele practicanţilor în materie şi de ultimile oferte ale sex-schopingurilor, la post-modernitatea zilelor noastre.
Radu Cange pare a se distanţa însă de aceste direcţii lirice. Departe de idolatrisme şi exaltări, de reproşuri şi atitudini extreme, dragostea lui e mai degrabă prudentă şi cumpătată. Un foc molcom, ale cărui umbre desenează vâltori trecute şi nostalgii ţinute în lesă.
 Uneori, erosul apare ca un refugiu salvator în calea singurătăţii – “Sufletul meu/ este fugărit/ de singurătate” -, alterori pare să fie oglinda de la capătul drumului, în care îndrăgostitul se vede „îmbătrânit sub mângâierile tale”.
 De cele mai multe ori însă jumătatea îndrăgostită se lasă cucerită (prădată?) de zădărnicia clipei –„nimic nu îmi mai aparţine/ pe lumea aceasta” – şi de iminenţa sfârşitului, „de disperarea mea de-a nu mai fi”. Atunci, „Pe tot ce pui mâna devine toamnă,/ frunză foşnitoare se naşte în mâna ta,/ şi cântecul păsării lipit de lună.” (Elegie).
 Cu întruchipări diverse şi contradictorii – „o lebădă albă”, „sub chip de femeie frumoasă” etc. -, moartea se amestecă cu dragostea – „mă aşteaptă dragostea şi moartea hârjonindu-se” – sau este respinsă: „moartea este o măsură/ce nu ţi se potriveşte” (Inadvertenţă).
 În afara acestor constante ideatice, Radu Cange  poate să-şi nege fericit propriile direcţii şi să nu se intereseze decât de valoarea poetică a discursului. Ca dovadă că moartea este o măsură ce nu se potriveşte poeziei sale:

Aici, unde timpul

Aici am fost,
pe aceste lespezi
tocite de lacrimi,
unde un faraon
îşi doarme timpul;
Unde fete morgane
încărcate în corăbii
de nisip duc speranţa
care se pierde tot mai
încet, tot mai încet;
Unde numai noi doi am
întârziat în poveste
ca într-o trăsură de aur.