Nichita Danilov şi-a asumat încă de la început curajul de a ignora reţetele în vogă din anii ’80 şi a ştiut să-şi modeleze scriitura, în lungul vremii, în funcţie de un program liric inconfundabil.
În volumul de debut (Fântâni carteziene, Editura Junimea, Iaşi, 1980), poetul reînnoia un imaginar „clasicizat” şi, totodată, refuzat din principiu de optzeciştii de la Cenaclul de Luni. Sub aspectul amintit, metoda lirică a lui Nichita Danilov se înrudea cu aceea a lui Al. Philippide (fapt sesizat de Eugen Simion). Respectiva metodă constă, între altele, şi în meşteşugul „potrivirii” imaginilor şi cuvintelor într-un discurs ce mizează pe limpezimea gândului, pe solemnitatea enunţului şi pe derularea ceremonioasă a viziunii lirice: „Vorbeşte-mi despre profunzimea/şi tristeţea nefastă a lucrurilor,/despre spiritual şi ordinea lor.// Vorbeşte-mi despre frumuseţea nefastă!//Se va coborî îngerul./Îngerul negru./Şi se va auzi clopotul,/clopotul negru./Atunci toate-şi vor recădea în sine/în spiritual şi ordinea lor.//Să vină îngerul negru!//Prăbuşească-se toate în sine/şi bată clopotul veşnic./Vorbeşte-mi despre frumuseţea nefastă!/Altfel se vor sfârşi toate/În spiritual ordinii lor.//Prăbuşească-se toate în sine” (Îngerul negru).
Îngerul, fântâna, ceaţa, umbra, burgul, catedralele, sfeşnicele, clopotele, turnurile, potirele, fecioarele etc., motive ce definesc universul liric din primul volum, sunt de esenţă romantică, dar poetul le investeşte cu sarcini lirice noi şi, indiscutabil, moderne, în portativul unor blânde „extaze” lirice sau al unor viziuni de o sumbră orientare imagistică.