Poet cu resurse lirice nebănuit de interesante, Corin Bianu a rămas încrezător în filonul său emoţional nativ, dând la lumină un nou volum de poezii, Celesta Tian-Azaleea, dedicat muzei tăinuite: „Aşa eşti tu de frumoasă,/Ca faţa Lunii în noaptea adâncă…” (Flăcăruia aprinsă de tine). Am decriptat titlul volumului, care se regăseşte însă inclus într-un vers al poeziei mărturisite: „Ave Celesta Tian-Azaleea./ Mă închin la chipul tău, răsărit/Pe frontispiciul zilei natale,/Ca la o altă venire a magilor!… (De ziua ta). Numai că versurile lui Corin Bianu, din această carte a sentimentelor, evocate nu sunt intimiste, ci rarefieri ale trăirii lirice dominante: „Lumea are nenumărate feţe,/În fiecare latură – o altă înfăţişare:/Cal şi călăreţ, cântec şi bocet, dulce şi îngust/Rotund şi piatră…” (Începând cu mine). Sunt elementele unei biografii exterioare intersectate entropic cu viscerele existenţiale ale poesisului său, o transgresare a limitelor dintre text şi existenţă, act extrem: „Am început deja să-mi deschid venele,/ Într-o sinucidere din dragoste/. (…) simt cum îmi plesnesc, singure, venele/ Şi cum se scurge, picătură cu picătură)/Poezia.” (Sinucidere curată).