Docliniană.
Mai vechi şi mai noi etape

Hrănită din fascinaţia sensurilor şi trăită mereu ca insolită sărbătoare a unui candid risipitor, poezia bănăţeanului Octavian Doclin este, mai ales, rostire oraculară a insului care-şi dedică sinele celorlaţi dar şi tuturor provocărilor realului. Unii critici s-au prea grăbit s-o numească re-scriere, alţii au evocat-o ca nouă distribuţie în aventurile eului, destui au intuit obsedanta finitudine a pârguirii. Din toate astea se alege însă adevărul despre un lirism al discursurilor pluralului, dincoace şi dincolo de imagismul seducător al unui neoparnasian dezolat de pustiirile peisajului uman şi tocmai de aceea devorat de nostalgia recuperării constructului arhetipal. Fiinţă şi semn, om şi cuvânt, un cult al imaginarului omologhează convertirile redistribuirii tragicului între fundamentele acestei lirici încă de la ciclul din volumul colectiv al debutului editorial, Uneori zborul. Şapte poeţi tineri (Timişoara, Editura Facla, 1973), în prezentarea generos-inegalabilului Anghel Dumbrăveanu. Recent apărută, antologia 55 de poeme (Reşiţa, Editura Modus P. H., 76 p.), realizată pe baza selecţiei propusă de eseistul inconfundabil care este Ada D. Cruceanu, acreditează ideea acestor traversări sincronice în opera poetului, de la un volum la altul, asemenea cuceririlor în etapele unei lupte manipulate prin originalitate.

De la Neliniştea purpurei (Editura Facla, 1979) şi până la mai recentele Pârga (Timişoara, Editura Marineasa, 2004) şi Pârga II (Editura Modus P. H., 2005), Octavian Doclin s-a dovedit un regizor abil modernizându-şi dinspre interior înafară filonul liric, eul organizându-şi programul supravieţuirilor într-un soi de registru blagian al permanentei încântări. A funcţionat, desigur, şi o mecanică a vanităţii dar „ispitirile” poetului au marcat în cărţile începutului staze ale intimizărilor. Uimeşte şi acum ciclul debutului absolut din 1968, Elegii silvestre, care deschide antologia de faţă. Foarte tânărul elev al unui liceu din provincia cărăşană (coleg cu poetul candorilor grave, Mircea Bârsilă) îşi însuşea dresajul metaforei de la marele său dascăl Petru Oallde, prestigiosul istoric al culturii banatice, cu un patos devoluant, eliberator: „Îmi tremură-n sânge trupul pădurii despletit şi gol. / Ştiu eu…poate datorită prea albelor linişti / Încordate până la ţipătul dorurilor. / Înnebuneşte de pământ părul pădurilor. / Alungarea fiilor risipitori la ceasul încărunţirii / e singura îmbolnăvire inevitabilă şi totuşi necesară…” (p. 5). Beţia simţurilor e contrapusă îmblânzirii melancoliei în volumul Neliniştea purpurei dar secvenţele contrastivului fac parte din jocurile poeziei docliniene. Combustia poemelor mizează pe agonic iar drogul e tot nostalgia ca privare de tragic-solemn. În schimb, în volumul Fiinţa tainei (Editura Facla, 1981), contorsionările imaginarului, incontinenţele programate (jucate) ţin de o frenezie a ceremonialului liric. În 1984 apărea Muntele şi Iluzia (Editura Facla), carte a schimbărilor de optică, volum marcând în evoluţia poetului nostru argumentul identitar. De-acum, poeticitatea docliniană dobândeşte un suflu sofist-paradigmatic, opţiunile autorului converg să proclame o estetică a revelării tragic-plenare, eul liric profetizează imagismul intuitivului. Muntele, motiv acensional şi ilusia, exerciţiul himeric, armonizează înscenările eului, percepţia e graţios-gravă: „De ce ne-am putea aminti mai întâi / dacă nu de muntele-n taină, / în vârful lui, la pândă, răsare iluzia / ca floarea de stâncă, / acolo e singura mângâiere în care te poţi odihni / fără să ştii că nu-ntotdeauna / fruntea îngăduie cununa-n triumf (…)” (p. 16).

 Explorări ale filonului ontogenetic în poezia docliniană marchează substanţa volumelor Curat şi nebiruit (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986) şi Cu gândul la metaforă (Bucureşti, Editura Eminescu, 1989). Dar în Ceasul de apă (Timişoara, Editura Hestia, 1991), simbolici ale purităţii devin teme şi motive de esenţializare a reflexivităţii. Motivul ceasului trimite, desigur, la regenerescenţă iar elanul acestor autoexaminări ale registrului liric vor continua cu  A te bucura în eroare (Editura Hestia, 1992) şi În apărarea poemului scurt (1993), viziuni provocate, ceremonii afectuos-perceptive restaurând, parcă, vechea obsesie: recucerirea propriei identităţi. În anticamera melancoliei, poetul se lasă tiranizat de regresiunile în mit, are nostalgia aderenţelor, plinul şi golul, materie şi idee. Un motivem, golful, serveşte dezinvestirilor metaforei, ludic postmodernist, în vreme ce „întâlnirile” cu Gassenheimer, „arhivarul şef, memoria lumii” sunt răspunsurile celebrării acestor de-retorizări. Numai că orgoliosul refuz al memoriei, eveniment al vieţii interioare, reiterând tema alienării, este constructul vieţii-text din volumul anului 1996, Agresiunea literei pe hârtie (Editura Hestia). Angajarea scripturalului în stridenţa mimată a lecturii postmoderne a fost, la 1997 şi 1998, argumentul altor contaminări ludic-livreşti din volumele Esau, carte a conversiunilor radicale mit/istorie, 47 poeme despre viaţă, dragoste şi moarte şi Poeme duminicale. Doamne…(sau uzurparea metaforei), toate apărute la Editura Timpul din Reşiţa. Poetul îşi circumscrie destinul realului fictivizat precum un orfevrier damnat să-şi asume iniţierile ca exerciţii de (auto) admiraţie. Poemul emblemă În apărarea lui Esau (p.43) e un astfel de discurs minând disoluţii ale sindromului armoniei universaliilor, mit redimensionat în fantoşa postmodernă a energetismului fiinţial: „La început a fost Cuvântul. / Lipit cu geana de prima literă / a ieşit în lumină Poetul. / Cu pleoapele tremurânde privea prin grădina / poemului. / Isvoare de lapte şi miere ţâşneau din locuri / umbroase. / Păsări de toate culorile cântau prin copaci. / Prea obosit de multele viziuni ale Sale, / Cuvântul cedă plictisit şi sincer, dezinteresat / şi aproape bătrân / dreptul de întâi născut. / Voi crea, singur, o altă lume, îşi spuse / mulţumit Poetul, / în timp ce frământa, fericit şi viclean, / una câte una, în palmele lui, / literele. / La început a fost Cuvântul – / zâmbi, prefăcut, Poetul.”  
 
O poetică a jurnalului, în originalul stil doclinian, reabilitează cartea din 1999, Între pereţi de plută sau Moartea după Doclin (Editura Marineasa). În acel an poetul ieşea, la aceeaşi editură, cu Dubla eroare iar Editura Timpul din Reşiţa îi retipărea Metafore gândite-n stil, pentru când eram copil şi Poemele dinaintea tăcerii. Dincolo de recapitulări antologale, fireşti la dimensiunea axiologică a unei atari opere, poetul se arată ispitit de experienţa concilierilor, este un soi de emul al texistenţei cărtăresciene, presiunea realului obligă la refugii, eul doclinian devine unul autoreferenţial. Volumul Urma paşilor în vale (Editura Hestia, 2001) păstrează în înţelesurile unei sugestii, constante în creaţia poetului, ideea (şi idealitatea) Poesiei-Viaţă iar cartea din 2002, Nisip, ape de odihnă (Editura Marineasa) propunea un gen de reciclare a metaforei în plină artistizare. Volumele relativ recente, Carte din iarna mea (Editura Marineasa, 2003), Pârga (2004) şi Pârga II (Editura Modus P. H., 2005) reprezintă alte superbe enclave în marele festin al visului doclinian. Alotropii (autobiografic, nostalgic, neoromanţă) coabitează într-un discurs imanentist, temele par fie reculegeri aproape mistice în preajma cuvântului-miraj, fie reexaminarea interdependenţelor fiinţial-ideal. Obsesia verticalului trimite la organicism şi la o nouă estetică, într-o diacronie insolită, am zice, a stării de graţie: „Din Turnul Unghiului priveşte poetul / doar cu ochiul care vede numai înlăuntrul său / domeniul poemului / cuvintele mici pe care el le trecuse victorios / prin încercarea din Vale / plesnesc acum în pârgă deplină / se bucură mult văzând cum îşi trec / povara lucrării din gură în gură / aşa cum în copilărie văzuse el în muşuroaiele de furnici / la care se uita ore în şir (…)” (Turnul Unghiului, p. 63)