Toamna cu vedenii a poetului

Odată, m-am întâlnit cu un vişin înflorind în septembrie târziu. Am stat multă vreme privindu-l, întrebându-mă de dragul cui face pomul una ca asta. O zi şi o noapte i-am stat martor, temându-mă să nu-şi scuture florile în absenţa mea, iar eu să rămân doar cu tristeţea unei iluzii. Şi, pe când mă însfinţeam de frumuseţea lui, s-a apropiat de noi o mireasă. Poate era noapte, iar mireasa coborâse tocmai din pocalul auriu al lunii, anume căutând pe cineva. Atunci am auzit vişinul murmurând cuvinte, iar florile lui, pe când se scuturau, aşternând în palmele mele şi ale târziului neasemuite poeme despre singurătăţile cuiva, nenumit încă: “O zi aspră mă leagă câineşte / cu noduri de ape. Pe lingura toamnei / cu aproape septembrie / sunt mai dator. La gura pădurii / izvorul.” Inima cui bătea în murmurul vişinului, m-am întrebat căutând în josul versurilor un reper, un nume. Dar poemele se aşterneau unele după altele invitându-mă să nu le pierd căldura şi înţelesul, măiestria spunerii precum şi timbrul personal al celui ce le scrisese. Fiindcă despre asta era vorba, despre distincţie şi distinct, despre nerisipa cuvântului şi învelirea lui în cât mai autentică stare sufletească, aparţinătoare lucrului de calitate: “In ritm de tangou / sub paşi de mireasă / vişinul îşi scutură floarea. Alei obosite se plimbă anemice / prin parc / aşezând pe rafturi / amintiri nehotărâte. La rădăcina ierbii / începe noaptea.” Mireasa din lună surâdea către noi, pe când vişinul cu ochii înrouraţi de atâta minune continua să-şi murmure povestea în numele încă neştiutului făuritor de stihuri: “Din pocalele de ceaţă / toamna-şi ninge / blândele mirese. Muşcătura vremii / mai ticăie obosită / ca o provocare / uitată sub paşi. Mai târziu voi alerga / prin visele tale.” Doamne, am exclamat uimind singurătatea ce ne rotunjea pe minutarele nopţii, eu citesc şi murmur versuri din cea mai crudă carte a poetului Florian Huţanu, împreună cu vişinul bolnav de dorul primăverii: “Strecoară-mi privirile / prin aripa amurgului / dar lasă-mă / să-mi fie frig de tine. Cineva pe nevăzute / a zidit între noi tăcerea. Mâine probabil / vor înflori pomii.” Câtă melancolie, atâta imaginaţie şi culoare în poeme de scurtă respiraţie îndemnând la retragerea din tumultul unei lumi croite adeseori pe mult prea strâmbe tipare, poeme aducând meditaţia în prim-planul reîntâlnirii cu noi înşine: “Doar luntraşii mai privesc rotund / pjrin marginea ecoului / zdrobit între coame de valuri. Prin nopţile mele / mai albă ca albul / te-ai rătăcit / dincolo de frigul iubirii. Pe braţele nopţii / sosesc zorii.” Tot murmurând frumoasele poeme, am văzut destrămându-se pe drumul lunii în mers, voalul nepereche al miresei dintr-o noapte de septembrie târziu. Spre dimineaţă, doar eu şi vişinul meu năuceam înmiresmaţi prin toamna plină cu vedenii a poetului Florian Huţanu.
 
* Florian HUŢANU, “Pocalul cu mirese”, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005